Am omorât o broscuță….

septembrie 25, 2023

Nici nu știu de ce vă povestesc asta, dar simt nevoia să o scriu. S-a întâmplat acum câteva zile și m-a marcat profund. Mergeam cu bicicleta și a sărit pur și simplu în fața mea, direct sub roata bicicletei. N-am avut cum să o evit și din nefericire am trecut și cu roata din spate peste ea. Faptul că am auzit-o plângând / țipând când am lovit-o cu roata din față și apoi că am trecut peste ceva viu m-a răscolit rău de tot. Cred că am devenit în mod oficial o criminală în serie pentru că am mai omorât câțiva „melci divorțați” (așa le spun eu melcilor aceia fără casă, dar cred că ei se numesc limax) de-a lungul timpului. Senzația de gol în stomac este aceiași, dar de data aceasta impactul psihologic a fost mai puternic pentru că am auzit când a murit broscuța.

M-am oprit, am coborât de pe bicicletă și am stat un pic pentru că simțeam nevoia să procesez ce se întâmplase. Era evident că nu avusesem cum să o evit, dar nu despre asta este vorba. Accidente se pot petrece oricând. Întâmplarea aceasta nefericită, însă, mi-a amintit de alte situații asemănătoare în care am fost. În timpul liceului, apoi în timpul facultății, am mers mult cu mașini de ocazie. Nu voi uita niciodată câteva experiențe extrem de neplăcute prin care am trecut: un câine lovit (nu l-a omorât), o pisică sfârșită sub roțile mașinii, un porumbel care s-a hotărât prea târziu să și ia zborul și s-a oprit în radiatorul mașinii (faza a fost urmată de o grămadă de fulgi care au inundat parbrizul), un șobolan care a evitat la mustață să fie zdrobit de un autobuz… Toate acestea au avut un singur element comun: lipsa totală de reacție a șoferilor care conduceau mașinile. Niciunul nu a schițat măcar intenția de a frâna, deși toți văzuseră în fața lor o ființă vie. Nu li s-a mișcat niciun mușchi pe față, nu le-a apărut niciun nor în privire, nu au avut nicio tresărire… Țin minte că la vremea respectivă, mă întrebam cum poate fi posibil așa ceva, să nu-ți pese în niciun fel că tocmai ai curmat o viață… să nu ai nicio emoție, să nu caști ochii mari măcar, să nu te treacă niciun fior… Acum că mi s-a întâmplat mie, fiind direct responsabilă de conducerea bicicletei, înțeleg cu atât mai puțin și mă revoltă mai mult. Dacă e ceva ce mă sperie cel mai mult pe această lume, este această dezumanizare a omului…

Mi-am amintit apoi de vorbele bunicilor mei: „VIAȚA, sub orice formă a ei (plante, animale și oameni) trebuie protejată”. Așa am fost crescută. Am fost învățată că viața trebuie respectată și protejată. Că orice ființă, oricât de mică ar fi, contează enorm. E prima dată când am simțit că n-am respectat învățătura primită de acasă. Că am dat greș… Desigur, „ce-ai omorât, omorât rămâne” este cel mai trist vers al unui cântec care mi-a adus mereu lacrimi în ochi, încă din copilărie. Dar abia acum l-am înțeles cu adevărat, deși nu mi-aș fi dorit să mi se întâmple.