André Rieu: „Am fost foarte supărat când tata m-a forţat să cânt la vioară“

0
84

Interviu preluat de pe site-ul Adevărul.ro
Andre RieuCând André Rieu avea numai 5 ani, tatăl său, André Rieu Senior, i-a pus vioara în braţe şi i-a spus: „Cântă!“. Dacă nu ar fi fost profesoara de vioară, de care micul Rieu s-a îndrăgostit imediat, poate că viaţa lui ar fi decurs altfel. Anul acesta, „regele valsului“, cum a fost numit de presă, are programate cinci concerte la Bucureşti, în Piaţa Constituţiei: pe 6, 11, 12, 13 şi 14 iunie 2015.
André Rieu (65 de ani), proprietarul celei mai mari orchestre private din lume, ne invită să-l vizităm cândva acasă, la castelul lui medieval din Maastricht. Ne revin în minte frânturi din concertul special de Crăciun pe care l-a găzduit chiar în grădina castelului, într-un cadru ca visul unui copil: cu multă zăpadă şi cu oameni îmbrăcaţi în prinţi şi prinţese. „Niciodată nu m-aş dezlipi de familie în preajma sărbătorilor – mai ales acum, când mă pot bucura de feţele luminoase ale nepoţilor mei şi de emoţia din ochii lor atunci când văd bradul de Crăciun împodobit sau cadourile aşteptând sub el. Călătoresc în toată lumea întregul an, muncind din greu pentru a aduce muzică şi veselie publicului şi fanilor mei, dar întotdeauna sunt acasă de Crăciun“, povesteşte André Rieu, din faţa şemineului său, la începutul concertului special de Crăciun filmat în 2012. A trecut mai bine de un sfert de secol de când violonistul André Rieu susţine concerte de muzică clasică altfel, alături de orchestra lui, Johann Strauss Orchestra. Îşi aminteşte cum, uitându-se la feţele muzicienilor din orchestra dirijată de tatăl său, André Rieu Senior, la începutul carierei lui muzicale, nu se regăsea nicicum în figurile sobre, chiar triste şi nemulţumite ale acestora. Aşa se explică, poate, de ce astăzi, concertele lui André Rieu sunt spectacole de veselie, pline de culoare şi lipsite de austeritatea cu care ne-a obişnuit muzica clasică. Dincolo de sprâncenele ridicate ale criticilor purişti la auzul combinaţiei de Strauss şi Michael Jackson, muzica lui Rieu Junior întinde zâmbete pe feţele publicului extrem de numeros şi de fidel.   André Rieu a susţinut concerte cu o replică a Palatului Schönbrunn care l-au dus în pragul falimentului. André Rieu vrea să ajungă pe lună. André Rieu încă este un copil care visează.
„Weekend Adevărul“: Aveţi un nume francez, dar v-aţi născut la Maastricht, în Olanda. Probabil că aveţi o istorie familială foarte interesantă…
André Rieu: Da, strămoşii mei sunt francezi. Nu ştim foarte multe despre ei, dar în familie se spune că ne-am mutat din Franţa pe vremea războaielor napoleoniene. Un strămoş de-al nostru, soldat din armata lui Napoleon Bonaparte, s-ar fi îndrăgostit de o fată frumoasă în Olanda, s-a însurat cu ea şi a rămas acolo. Probabil că venim din regiunea Auvergne (n.r. – în partea central-sudică a Franţei), fiindcă numele „Rieu“ este destul de des întâlnit acolo.
V-aţi născut, deci, în Maastricht şi încă locuiţi acolo. Într-un castel medieval…
Da, castelul în care locuiesc datează din 1452 şi este menţionat în romanul „Cei trei muschetari“, de Alexandre Dumas. În bucătăria mea, D’Artagnan a mâncat ultimul său mic dejun, înainte să moară. Face parte din istorie…
Cum aţi ajuns să locuiţi acolo împreună cu familia?
Locuiam cu familia mea într-o casă în apropierea acestui castel. Şi într-o zi, mă plimbam cu soţia mea prin împrejurimi şi am remarcat cât de frumos este castelul. Ne-am gândit, în glumă, cum ar fi să-l cumpărăm. Şi atunci, Marjorie mi-a spus că trebuie să mai vând câteva albume ca să-l putem cumpăra. Aşa că am vândut câteva albume şi apoi am putut să-l cumpăr. Foarte simplu!
De cât timp locuiţi acolo?
Am castelul de 20 de ani, cred. Atunci am început să-l facem locuibil: mai întâi cu o mică parte, în care ne-am mutat, apoi încă o mică parte şi tot aşa. Acum este complet, dar tot timpul mai lucrez ceva la el. Ar trebui să veniţi să ne vizitaţi la un moment dat şi atunci o să vă povestesc totul despre el.
Concertele dumneavoastră au, în general, o temă a fantasticului, ca din poveste. Şi orchestra este neobişnuită pentru un concert de muzică clasică, femeile poartă rochii de epocă viu colorate… Şi este multă veselie la concerte. Cum aţi ajuns să creaţi acest gen de spectacol care să placă unui număr atât de mare de oameni?
Ei bine, eu sunt un romantic, îmi place foarte mult atmosfera de poveste. În ceea ce priveşte orchestra mea… În mod normal, când mergi la un concert de muzică clasică observi că toţi muzicienii sunt îmbrăcaţi în negru şi sunt foarte sobri, însă mie nu mi-a plăcut niciodată lucrul acesta. Dar eu sunt bărbat şi-mi place să văd femei frumoase îmbrăcate cu gust şi ştiu că toată lumea apreciază asta.
Şi viaţa dumneavoastră pare ca desprinsă dintr-o poveste. A fost aşa dintotdeauna? Aţi avut o copilărie de poveste?
Am cunoscut-o pe soţia mea când aveam numai 11 ani şi ea 13. Ce ziceţi, e asta o poveste frumoasă sau nu?
Dar copilăria acasă, cu părinţii, cum a fost? Ştiu că şi tatăl dumneavoastră a fost dirijor şi a susţinut multe concerte mari.
Eu am fost dintotdeauna un visător. Mă uitam pe fereastră şi mă gândeam la lucruri frumoase, la fete frumoase, la poveşti… Asta fac şi acum, aşa este viaţa mea şi, din fericire, pot să trăiesc din vise. Câştig bani visând.
Spuneaţi într-un alt interviu că prima oară aţi pus mâna pe o vioară la 5 ani. Vă amintiţi ceva despre momentul acela?
Da, ţin minte foarte bine! Eram foarte supărat pe tata fiindcă mi-a pus vioara în braţe şi m-a forţat: „Ia-o şi cântă!“. Normal că nu puteam să cânt la vioară atunci, nu ştiam să cânt. Aveam doar 5 ani!
Şi nu a fost o corvoadă?
Din fericire, părinţii mi-au adus o profesoară de vioară, care avea 18 ani, era blondă, ce să mai zic, era o frumuseţe de fată! Şi, fiind un romantic încă de-atunci, m-am îndrăgostit pe loc de ea. Ea a fost cea care m-a ajutat să trec peste dificultatea începutului lecţiilor de vioară. Fiindcă vioara este un instrument dificil de stăpânit.
Cât de repede a devenit o plăcere să cântaţi la vioară?
Oh, foarte repede, fiindcă îi cântam ei. La primele lecţii îmi cânta ea mie şi îmi plăceau atât de mult tonalitatea şi vibrato-ul corzilor, încât am început să-mi doresc şi eu să-i cânt. Voiam şi eu să obţin, să simt acel vibrato. Aşadar, îmi amintesc că am deprins foarte-foarte rapid tehnica. După numai trei-patru săptămâni…
Vioara a fost primul instrument muzical pe care aţi pus mâna? Aţi mai încercat şi alte instrumente?
Da, vioara a fost primul instrument. Am mai încercat, desigur, şi altele, chiar toate intrumentele… Însă numai vioara a fost cea care a rămas cu mine. Ştiţi de ce? Pentru că, atunci când cânţi la vioară, îţi vibrează sub bărbie. Poţi cânta la oboi, la trompetă sau la pian, dar atunci când ţii în braţe o vioară ai sentimentul cel mai apropiat de senzaţia pe care ţi-o produce prezenţa unei femei. De altfel, vioara chiar seamănă cu trupul unei femei. E şi instrumentul cel mai apropiat de inimă. Este, într-adevăr, un sentiment foarte intens.

„Tata era dirijor şi acasă, în familie“

 
ANDRE RIEUTotuşi, la început aţi simţit că este o obligaţie să cântaţi la vioară?
Da, da, chiar aşa! Toţi cei din familia mea cântau la un instrument, în mod special la vioară. Iar eu nu am fost niciodată genul de copil care să vrea să stea în casă şi să ia lecţii de vioară. Eu voiam să ies afară să mă joc, la fel ca toţi ceilalţi copii. Dar profesoara despre care v-am vorbit, blonda de 18 ani, venea de două ori pe săptămână şi cântam pentru ea. Odată ce am învăţat să cânt, a fost din ce în ce mai bine şi într-un sfârşit am ajuns violonist.
Şi apoi aţi început să cântaţi în orchestra tatălui dumneavoastră…
Da… Nu mi-a plăcut deloc! Pentru muzicienii din orchestră, muzica era o muncă, nu o plăcere. Toţi cei din jurul meu stăteau pe locurile lor şi voiau doar să-şi câştige salariul şi atât. Erau nemulţumiţi de condiţii, de salariu, era ori prea frig, ori prea cald, exact ca la un job oarecare. Şi nimeni nu vorbea despre muzică. Aşa că atunci mi-am dat seama că vreau să fac altceva.
Spuneaţi, la un moment dat, că aţi fost vioara a doua în orchestra tatălui dumneavoastră. Aţi fost vreodată vioara întâi pentru el?
În orchestra tatălui meu nu a fost nevoie de un prim-violonist la momentul respectiv. Exista doar vioara a doua şi eram eu. Şi eu stăteam acolo pe scăunelul meu şi mă distram singur… Dar nu atunci când dirija tatăl meu. Când conducea el orchestra nu era tocmai o experienţă plăcută. Mă duceam acasă după concertele acelea în care dirija tata şi mama mă întreba de ce sunt atât de trist. Şi eu îi răspundeam: „Da, tata a dirijat azi…“.
Aşadar, relaţia cu tatăl dumneavoastră era mai mult ca relaţia dintre un dirijor şi un violonist în orchestra lui? Sau era o relaţie normală dintre tată şi fiul lui?
Cred că aveţi dreptate. El era mereu dirijorul. Era foarte dificil pentru el să iasă din pielea dirijorului acasă, în familie. Uneori, mai aveam discuţii cu el în contradictoriu şi îi spuneam: „Acasă nu eşti dirijorul şi eu nu sunt angajatul tău… Eşti tatăl meu!“. Numai că el nu înţelegea diferenţa. Pentru el, cele două roluri erau unul şi acelaşi.
De Crăciun cum era în familia dumneavoastră, o familie de muzicieni?
Toată viaţa am petrecut Crăciunul acasă, în familie. Întotdeauna acasă. Când eram tânăr, făceam parte dintr-un cor bisericesc, la o biserică din Maastricht şi trebuia să cânt la toate slujbele. Aşa că îmi petreceam tot Crăciunul în cor, cu colegii mei, cântând. Ţin minte că toată ziua aveam treabă în cor şi numai seara puteam pleca acasă. Şi mi se făcea foarte foame după o zi întreagă de cântat. Iar în seara de Crăciun de-abia aşteptam să mănânc stollen (n.r. – un tip de cozonac fără nucă, dar care poate să conţină fructe uscate, marţipan şi care se acoperă cu zahăr pudră) şi să beau glühwein (n.r. – vin roşu fiert, cu scorţişoară, cuişoare, anason, portocale, zahăr şi vanilie). Ce vremuri frumoase erau! Dar şi acum, petrec Crăciunul tradiţional acasă, în familie.
(…)
 
„Weekend Adevărul“: Spuneaţi că eraţi foarte nefericit în orchestra pe care o dirija tatăl dumneavoastră. Cum s-a produs ruptura şi cum aţi ajuns să aveţi propria orchestră?
André Rieu: La un moment dat, după mai multe concerte în orchestra dirijată de tatăl meu, soţia mea şi-a dat seama că trebuie să schimb ceva şi mi-a spus: „Văd că eşti foarte nefericit. O să încerc să câştig eu bani pentru ca tu să-ţi poţi împlini visul“. La vremea aceea, Marjorie era profesoară la universitate şi, ştiind de visul meu de a avea propria orchestră, a făcut tot posibilul ca să mi-l pot împlini. Apoi mi-am dat demisia din Orchestra Limburg şi am început demersurile pentru a-mi construi orchestra mea. Mi-a luat un an întreg să găsesc oameni care să aibă aceeaşi atitudine ca mine faţă de muzică.
Vă mai amintiţi primul concert cu orchestra dumneavoastră?
Da, cum să nu! Îmi amintesc că la început am făcut repetiţii vreme de şase luni înainte să începem concertele propriu-zise. Eram numai doisprezece muzicieni. Ca să vă daţi seama, acum suntem 43, uneori chiar 50, pe nişte scene foarte mari. La primul concert eram foarte agitat, mă gândeam: „Dumnezeule, oare ce reacţie vor avea spectatorii?“. Dar, din fericire, oamenilor le-a plăcut foarte mult încă de la început.
Tatăl dumneavoastră a fost acolo?
Nu. Tatăl meu a venit o singură dată la un concert de-al meu, chiar înainte să moară. La final, mi-a spus doar atât: „E un singur om care poate să facă aşa ceva şi acel om eşti tu. Aşa că mergi mai departe cu ceea ce faci“. Am fost foarte încântat de reacţia lui. Pentru că tatăl meu nu a vrut ca eu să cânt valsuri… Îmi spunea adeseori: „Eu te-am educat pentru muzică clasică“. Era genul de om care considera că valsul nu este muzică clasică, dar eu cred că valsurile lui Johann Strauss sunt muzică clasică şi chiar una de calitate.
Aţi reuşit să aduceţi de partea dumneavoastră măcar o parte din publicul purist al muzicii clasice?
Ştiu că sunt câţiva care vă critică. Ştiţi, am mulţi prieteni din mediul mai conservator al muzicii clasice – solişti şi instrumentişti foarte buni – şi le place foarte mult ceea ce fac. Dar întotdeauna există muzicieni mai conservatori, purişti, care cred că numai modul în care văd ei muzica clasică este corect şi adevărat. Fiecare are dreptul la părerea lui, trăim într-o lume liberă.
Puteți citi interviul în întregime aici:
http://adevarul.ro/cultura/arte/interviu-eveniment-dirijorul-andreandre-rieu-rieu-am-fost-foarte-suparat-tata-m-a-fortat-cant-vioara-1_54b1198d448e03c0fd790f36/index.html

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here