BUCHAREST MASTERS OF JAZZ – ZIUA a-III-a: BRANFORD MARSALIS QUARTET ŞI MIKE STERN feat. DAVE WECKL, RANDY BRECKER, CHRIS MINH DOKY (25.10.2009)

0
8

Branford Marsalis

Aproximativ 2.500 de oameni au venit pe 25 octombrie la Sala Palatului. Recunosc, am fost un pic dezamăgit, mă aşteptam să fie mai multă lume decât sâmbătă.
Branford Marsalis Quartet a urcat pe scenă la ora 19.10. M-a impresionat Jeff „Tain” Watts (baterie). Omul parcă era în transă, plutea deasupra bateriei (este un tip înalt, de altfel din cauza staturii sale aveam impresia că stă într-o poziţie nefirească, oarecum contorsionat, aplecat peste tobe) şi trăia fiecare notă.
Atunci când nu cântă, Branford Marsalis se retrage în spatele trupei şi îşi aşteaptă rândul. Fiecare revenire în faţă a saxofonistului este primită cu ovaţii de sală. Apoi este ascultat cu sfinţenie.
Unele melodii te îmbie să te ridici de pe scaun şi să dansezi. De altfel, Joey Calderazzo (pian) nu stă locului o clipă. Ar fi trebuit să-l vedeţi. Scaunul este doar de formă, omul se mişcă din toate încheieturile, ba se năpusteşte asupra pianului, ba abia îi atinge clapele.
Cineva în culise dansează de mama focului, fapt care le atrage atenţia băieţilor de pe scenă. Marsalis chiar îi spune ceva, dar nefiind lângă microfon, nu-l aud. Ceilalţi râd la el, în timp ce Joey, contaminat de mişcările tipului din culise, dansează mai abitir pe scaun. Din păcate, pentru mine este un mister această persoană, nu îi văd decât pantofii, mâinile aplaudând şi, uneori, un pic din cap. Dar faza face deliciul publicului.
Jeff ne-a oferit un superb solo la baterie, pe durata căruia s-au auzit câteva reprize de aplauze, iar colegii lui l-au privit admirativ. Imediat după acest moment a venit rândul lui Eris Revis pentru a ne încânta cu un solo la contrabas. Branford, Joey şi Jeff au mers în culise, lăsându-l singur pe Eris. Au revenit pentru a încheia recitalul cu o piesă dansantă. N-au fost lăsaţi să plece cu una cu două, li s-a cerut cu insistenţă un bis. Şi l-au oferit cu generozitate.
20.30. Pauză. Lumea profită şi iese. Unii cumpără CD-uri, alţii de mâncare, de băut sau ies la o ţigară. Foarte puţini rămân în sală. La un moment dat se îngrămădesc cu toţii în buza scenei. Mike Stern venise să verifice sunetul. Nimeni nu ratează momentul. Se fac poze cu duiumul. Câţiva curajoşi chiar l-au strigat şi i-au făcut cu mâna. Mike s-a întors către ei şi a făcut o reverenţă. Cineva în spatele meu, se bucură sincer când vede o chitară pe scenă, habar nu avea că Mike e chitarist. „Aaa, păi o să fie mişto”, zice el cu nerăbdare în glas.
Acum am elucidat şi misterul persoanei care aplauda şi dansa în culise în timpul recitalului susţinut de Branford Marsalis Quartet. Era chiar Mike Stern.
 
Mike Stern

21.00. Luminile se sting şi pe scenă păşesc: Mike Stern (chitară), Dave Weckl (baterie), Randy Brecker (trompetă) şi Chris Minh Doky (bas şi contrabas).
„Hello Mike!!!”, strigă unul dintre spectatori. „Hello”, răspunde Mike amuzat. Pe tipul acesta îl placi de cum îl vezi. Are ceva mişto în atitudine. Înţelegând nevoia fotoreporterilor de a avea câteva poze bune, a venit până în marginea scenei şi le-a zâmbit cald. A plecat de acolo doar când gardienii i-au îndepărtat pe ziarişti.
Îmi place mult cum cântă la chitară. Îşi plimbă degetele cu repeziciune pe griful chitării. Solo-urile la baterie au fost extraordinare. Deşi nu vă pot explica prea bine, am simţit că am asistat la ceva extraordinar! Şi reacţia sălii a fost pe măsură. De fapt, fiecare intervenţie a lui Weckl este punctată de public cu aplauze.
Mike se apropie de microfon. Mulţumeşte pentru căldura cu care au fost primiţi şi ne anunţă că are un album nou care „dintr-o coincidenţă este disponibil şi aici”.
Când Weckl şi Mike au rămas singuri pe scenă, a fost un moment magic. Weckl a renunţat la beţe şi a bătut cu mâinile. Chitara lui Mike te ungea pur şi simplu pe suflet, scotea nişte sunete calde, rotunde. Erau momente în care aveai impresia că, în braţele lui, plânge chitara, şi altele în care puteai să juri că râde. Sincer vă spun, mi-aş fi dorit să nu se termine acest recital niciodată.
22.15. Mike îşi prezintă încă o dată colegii. Toţi fac o reverenţă în faţa publicului aflat în picioare. Weckl apucă microfonul şi îl prezintă pe Mike. După momente bune de ovaţii, cei 4 revin pe scenă pentru bis. La final, Mike Stern ne dă întâlnire la standul cu CD-uri, dacă vrem autografe.
Spectatorii iau cu asalt standul. Mike are un zâmbet şi o vorbă bună pentru fiecare. Se fac şi fotografii multe. CD-urile se epuizează rapid, se mai găseau doar DVD-uri. În drum spre ieşire îi aud pe angajaţii Sălii Palatului tânguindu-se că în acest ritm nu vor mai prinde nici măcar ultimul metrou. Dar ce mai contează am asistat la un super-recital. Printre cele mai bune văzute în acest an!

1 COMENTARIU

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here