EXCLUSIVITATI

Cerbul de Aur – 6 septembrie 2009

decembrie 16, 2012

Cronică de Lavy

Il regalo piů grande…
„Plouă discret, dacă nu chiar anost. Nici nu mai ştii dacă are vreun rost să te frămânți sau să stai liniştit, până ce totul se va fi sfârşit. Plouă mărunt parcă dinadins…Plouă meschin, parcă răutăcios. Totul îți pare întors pe dos…Ploaia nevinovată ca un plâns.” (Vali Sterian)
Ploaia, un impediment?
Tuturor ne place confortul. Nu toți iubim ploaia. Unii se tem de ea, alții o ignoră. Aşadar, tu ce alegi? Să stai confortabil acasă în fața televizorului, să butonezi telecomanda de mama focului în căutarea unui program satisfăcător sau ai alege să iei parte la un show, la o gală fără să îți pese că afară plouă, că afară e frig, că e duminică (o zi de trândăveală)? Nu ştiu ce ați face voi, dar eu, cu tot cu un început de răceală, am ales să fiu acolo, în mijlocul evenimentelor. Bine bine, dar ploaia? Un fleac pentru mine, o durere sfâşietoare pentru alții.
Jumătăți de măsură
Ȋnarmată cu şervețele, pungi şi umbrelă, am pătruns în arena din Piața Sfatului. E 19:40. Scaune inundate de apă, curățate mai apoi de spectatorii harnici, ori ignorate de cei ce au ales să urmărească spectacolul de la înăltime. Pe scenă se fac ultimele pregătiri. Sunetul boxelor produce „sperieturi” în rândul celor prezenți. Se fac probe. E 20:10. Una din prezentatoare îşi drege puternic vocea, stârnind râsete şi chiar imitări. Public înjumătățit. Partea din față, cea care dă bine la tv e plină. Mijlocul arenei e aproape pustiu, iar partea de sus (sectorul C) e ocupată pe jumătate.
Comoditatea a învins…
Zi-le Loredana
Lori a readus ploaia la Braşov. Ne uitase pentru câteva momente, iar apariția Loredanei pe scenă a provocat revolutia umbrelelor. „Lăsați umbrelele” zice la un moment dat. Ce-ți pasă ție, pe tine nu te plouă, murmură un spectator. Ȋncepe recitalul cu Like a rock star.. Ȋn Piața era forfotă mare. Fiecare îşi căuta un loc cât mai bun. Un du-te vino continuu…
„Bună seara iubito, te aştept ca din cer. Să îmi aduci continente de palid mister. Trenul acesta personal şi stingher. Bună seara iubito” se aude parcă pe ritm de hip-hop. Publicul reacționează aşa cum poate. Urmează Suflet drag, Femeia ta, Aş fugi în lume, Şatra în asfințit (primită cu entuziasm!), Zăpada palmei tale, Trandafir de la Moldova, Zig zagga. Momentul Loredana & Joe Lynn Turner (Johnny) a fost o surpriză plăcută. Piesa „Heaven” s-a auzit binişor, dacă tăiem microfoniile de la final. Şi e faină tare şi am ascultat-o în premieră mondială şi mi-a/ne-a plăcut. Recitalul a continuat cu Le le, Tzuki. Şi au mai fost, dar ploaia m-a lovit fix în memorie. Ştiu doar că, la final am vorbit cu mama. M-a sunat să îmi spună că a urmărit de acasă recitalul şi îi plăcu…Cel puțin un om a fost fericit…
Repede repejor să terminăm cu gala
Pauză. O aşteptam cu toții. Eram sfâşiați de oboaselă (sau cum spune Paul Ciuci „moarte de obosite”). Pe scenă apar nişte dansatori. Se încălzesc de zor. Flotări, sărituri, joc de glezne. La aşa vreme, cred şi eu. Hopa, nu mai plouă. După momentul artistic, în scenă intră concurenții. O colegă de facultate mă întreabă cine cred că va câştiga Cerbul. Zic „Danonino. Pardon, Antonino din Italia”. Ȋi explic că aşa am citit în Monitorul Expres. Ea crede că Ovi va pleca acasă cu marele trofeu. Ȋmi spune că îi place că vorbeste foarte bine în română. Nu din nou…îmi spun în gând! „E român de-al nostru” zic. Nu ştia. Mai tare a fost reacția unora când a început Ovi cu mulțumirile. Şi-au dat sema că ceva e putred în Danemarca, pardon – Norvegia.
La acordarea premiului special al juriului, am auzit câteva răutăți de genul Ăsta seamănă cu Naomi. Dar de voce nu spuneți nimic? Cerbul de Argint goes to…The Marker. Discursul a fost hazliu. La ei se intră întotdeauna cu bilet. Trebuie să adaug că asta nu-i trupă de Lehliu Gară. Nu ştim cu cine ne punem. Respect! And the winner is…Antonino! Mănăstire într-un picior, ghici ciupercă, cine-i? Italianul pare fericit şi uimit, dar tind să cred că şi eu ştiau cum stă treaba. Zvonurile circulă repede. Ne-a cântat doar el, câştigătorul acestei ediții a Cerbului. Nu era potrivit şi corect să cânte fiecare câştigător câte o piesă? Ȋn alți ani, concurenții erau aşezați în arenă, în primele rânduri. Veneau pe scenă, îşi primeau trofeul şi apoi ne cântau/încântau. Ce s-a întâmplat în acest an? Să fie de vină tot ploaia???
„Ploaia dansa împreună cu noi, se veselea când râdeam amândoi… Ploaia glumea lunecând printre noi…”
„Ȋmi amintesc că, atunci când eram mic, am privit harta şi văzând țări din Europa de Est, ca România, întotdeauna am privit acest loc ca pe unul magic şi interesant. Nu am crezut niciodată că voi avea ocazia să vin în această țară frumoasă şi să fiu recunoscut în felul ăsta. Mulțumesc mult de tot. Promit că, data viitoare voi aduce soarele…”
Steve Vai primeşte un premiu pentru întreaga activitate. Vai, nu îmi vine să cred. Aflu că vaaai ne cântă 3 piese. Vai, de abia aştept. Nu am febră, nu vă alarmați. Dar ea are. Nici măcar intonațiile adecvate nu i-au ieşit…
Man with guitar
Hey, everybody. If you like rock n’ roll, you’re gonna like the guitar man, ‘cause he
plays it with alot of soul. It’ll make you dance…”
Chitara lui Steve, a răsunat în inimile celor aflați în Piața Sfatului. “Are you ready to build the church?” anunță piesa ce avea să o interpreteze marele chitarist – Building the church. La Tender surrender a fost magie. Cum nu toată lumea citeşte presa, cum TVR-ul a promovat recitalul Steve Vai cât a putut de bine, am surprins oameni uimiți de durata show-lui. Microrecital ar fi fost o formulare mai potrivită. Evident că şi la casele de bilete, pe afişe scria Seara Superstar – recital Steve Vai. Şi dacă ar fi primit doar un premiu, tot ar fi scris recital. Cu toate astea, nu-mi rămâne de spus decât că m-am bucurat să îl ascult fie şi pentru o jumătate de oră.
„Ȋnainte să plec, vreau ceva care să îmi amintească de voi…” Şi Steve a făcut o poză. Apoi au reapărut bufonii…
El regalo mas grande
Heard the singers playin’, how we cheered for more.
The crowd then rushed together, Tryin’ to keep warm.
Still the rain kept pourin’, fallin’ on my ears.
And I wonder, Still I wonder Who’ll stop the rain.
Tiziano Ferro stopped the rain…
Totul a început cu La tua vita non passerà de pe albumul Alla Mia Età (2008). A continuat cu Stop! Dimentica. Băieții din jurul meu comentau de zor : “Ia uite-le mă. HaidețI, scoatețI aparatul. Woooow!” Evident că fiecare încerca să caute un unghi cât mai bun pentru a face o poză. O poză??? Doar una? Am văzut pe cineva care a filmat, fâcut poze pe bandă. Ei bine, dar sunetul? A fost spre foarte bun. Se auzea puternic, cutremurător. Aşa că, farsele, microfoniile au fost îndepărtate (cred că ploaia le-a luat cu ea. Le-a păstrat pentru sfârşit când au reapărut bufonii pe scenă. Dar cui îi mai păsa?)
Ȋnchid paranteza…
Recitalul răscolitor a continuat cu : Breathe gentle, Alla Mia Età, Il Regalo Più Grande, Rosso relativo, Perdono, Imbranato, Ti amo, Indietro, Non me lo so spiegare, Sere nere, Ti scattero’ una foto…
Emoțiile vin din suflet…
„En este dia de septiembre te dedicare el regalo mas grande”…
Cu toții am primit un cadou. Făcând abstracție de vremea nu tocmai plăcută, a fost o seară mare. Mie îmi va rămâne întipărită în suflet…
Ȋn drumul spre casă, oamenii au uitat să amintească de frig şi de ploaie. Se citea pe buzele tuturor bucuria de a fi luat parte la aceste recitaluri. Tiziano Ferro ne-a fermecat, Steve Vai ne-a impresionat…
Grazie mille Tiziano! Thank you Steve Vai, Mulțumim Loredana!!!
P.S. La Braşov, astfel de recitaluri sunt rare. Pentru noi, au fost valoroase şi inedite.