CLASSIC ROCK MAGAZINE: INTERVIU CU NIKKI SIXX (MOTLEY CRUE) ŞI JOE ELLIOTT (DEF LEPPARD)

septembrie 16, 2014

228

Traducere de Iulia Radu din Classic Rock Magazine (decembrie 2011)

„În turneul acesta va fi, probabil, mai mult ceai cu biscuiţi decât Jack Daniel’s şi heroină”

Vă mai amintiţi anii 1980? Oarecum surprinzător, dacă e să ţinem cont de micile neînţelegeri din trecut, Motley Crue şi Def Leppard susţin un turneu împreună. Nikki Sixx şi Joe Elliott au acceptat să stea de vorbă cu revista Classic Rock.
Joe Elliott a oferit o posibilă explicaţie a faptului că membrii celor două trupe au supravieţuit deşi au avut multe momente de cumpănă: „Cu toţii am trecut prin multe momente grele, dar am reşit să trecem peste. Ce nu te omoară te face mai puternic. Din punct de vedere muzical, am ştiut să ne adaptăm vremurilor şi să ne ţinem fanii aproape”.
Reporter: Def Leppard şi Motley Crue împreună în turneu… ai cui a fost ideea?
Joe: A mea şi a lui Nikki. Am discutat despre asta în urmă cu un an, când am fost invitat la emisiunea de radio a lui Nikki.
Reporter: Cele două trupe au mai împărţit scena de două ori în trecut. Prima dată s-a întâmplat pe 17 septembrie 1983, la ultimul concert din turneul Def Leppard, Pyromania Tour.
Joe: Da, aşa este. S-a întâmplat pe stadionul Jack Murphy din San Diego. A fost primul nostru turneu ca headlineri din Statele Unite. La concertul din San Diego, în deschidere au cântat Uriah Heep, Eddie Money şi o trupă tânără numită Motley Crue. În acel turneu mi-am cumpărar prima mea cameră de filmat şi am înregistrat trupa Motley Crue în momentul în care cânta Looks That Kill. Acum am transferat-o pe DVD-trebuie să-ţi dau o copie, Nikki.
Nikki: Păi, chiar te rog să-mi dai! Mi-ar plăcea să văd înregistrarea aceea!
Reporter: Aţi ţinut legătura de-a lungul anilor?
Joe: Ne-am mai întâlnit prin baruri de noapte din când în când… dar acum este prima dată când facem pe bune un turneu împreună.
Nikki: Asta este de fapt vina voastră, pentru că vor ar fi trebuit de mult să vă mutaţi în America.
Joe: Păi, trei dintre colegii mei s-au mutat deja. Doar eu şi Sav (n.r. – basistul Rick Savage) am rămas dincolo: eu în Dublin iar Sav în Anglia.
Nikki: Da… bateristul vostru locuieşte la câţiva paşi de mine.
Reporter: A existat vreo umbră de rivalitate între voi?
Nikki: Nu. Mie întotdeauna mi-a plăcut Def Leppard. La vremea respectivă, înainte de apariţia MTV, în L.A. nu existau emisiuni care să difuzeze trupe rock tinere, aşa că noi căutam mereu discuri vinil, iar când am ascultat pentru prima dată Def Leppard am crezut că l-am prins pe Dumnezeu de un picior. În ziua următoare mi-am făcut un playlist cu piese Def Leppard. Sunau extraordinar. Joe, ar trebui să mai asculţi primul vostru album.
Joe: Da… toată lumea îmi spune asta. Mereu suntem întrebaţi dacă vom cânta şi Wasted. Dar am cântat-o recent la festivalul Download.
Reporter: Def Leppard s-a simţit ameninţată de Motley Crue?
Joe: E amuzant. Cântarea noastră din San Diego s-a întâmplat înainte de lansarea albumul Hysteria, care a apărut pe piaţă în 1987. Noi eram în Olanda, unde înregistram albumul Hysteria, şi am văzut la MTV pe Motley Crue şi Bon Jovi şi toate celelalte trupe care au apărut atunci. Mi-amintesc că mă uitam la televizor şi îmi spuneam în gând: Dumnezeule, ne-au luat coroana şi nu o vom mai lua înapoi niciodată. Desigur, a venit Bon Jovi şi a rupt gura târgului. Apoi am mai văzut şi Home Sweet Home care era un videoclip excelent. Vedeam Motley Crue între Lionel Richie şi Madonna…
Nikki: Asta este o imagine ciudată din punctul meu de vedere… cu o încărcătură sexuală cam mare…
Joe: N-am vrut să iasă chiar aşa… Dar am vrut să subliniez cât de ciudaţi au fost anii 1980.
Reporter: Există o asemănare ciudată între trupele voastre. Pe 8 decembrie 1984, solistul de la Motley Crue, Vince Neil a provocat un accident de maşină în urma căruia a decedat Razzle (n.r – bateristul formaţiei Hanoi Rocks). Vince era sub influenţa băuturilor alcoolice. 23 de zile mai târziu, în noaptea de Revelion 1984, bateristul Def Leppard, Rick Allen, şi-a pierdut braţul stâng într-un accident de maşină. Privind înapoi, cum aţi trecut peste aceste experienţe traumatizante?
Joe: Mi-amintesc de telefonul primit de la managerul nostru, Peter Mensch. Mi-a spus: „Stai jos?” Mi-am dat seama imediat că urmează o veste proastă, mă gândeam chiar că a murit cineva. Apoi el a zis: „Bateristul vostru a avut un accident de maşină şi şi-a pierdut braţul”. Nu cred că există vreun mod prin care să poţi procesa o astfel de informaţie. Pur şi simplu am izbucnit în plâns. Nu mă puteam gândi decât la faptul că pentru Rick faptul că nu va mai putea să fie baterist, era mai rău decât moartea. Mă gândeam că asta îl va transforma într-un cadavru viu. Dar după 8 sau 9 zile, a început să ne spună că a găsit el o cale pentru a fi în continuarea baterist. Iniţial, cu toţii am crezut că morfina îl face să spună prostii. Dar în 3 luni, Rick era din nou în spatele bateriei. Atitudinea lui ne-a motivat pe toţi!
Nikki: Pentru mine, aceasta este una dintre cele mai frumoase şi mobilizatoare poveşti pe care le-am auzit în toată viaţa mea. Faptul că Rick şi-a dorit să continue cu trupa şi faptul că toţii colegii lui s-au purtat ca o familie şi au fost lângă el este extraordinar! Din punctul meu de vedere, Rick este un miracol!
Reporter: Cum a trecut Vince peste acea întâmplare nefericită?
Nikki: Vince s-a schimbat în ziua respectivă. Şi pentru noi a fost un şoc mare pentru că un om a murit într-un accident din cauza faptului că Vince s-a urcat băut la volan. În anii 1980, cu toţii beam peste măsură şi apoi conduceam. Asta făceau toţi. Beam un pic acasă, ne suiam în maşină mergeam în Hollywood, beam mai mult, luam câteva fete, eram daţi afară dintr-un bar pe la ora două dimineaţa, mergeam la o petrecere şi apoi ne urcam în maşină şi ne întorceam acasă. Dar când Razzle a murit, atunci am conştientizat că acţiunile noastre au şi consecinţe. Şi nu mă refer la faptul că puteai să dai de belele, nu! Un om a murit! Şi nu ai cum să mai repari asta! Vince s-a schimbat atunci şi nu cred că şi-a mai revenit vreodată.
Reporter: Motley Crue s-au dezbrăcat de secrete în cartea autobiografică, The Dirt. De ce nu există şi o carte autobiografică în care să spuneţi totul despre Def Leppard?
Joe: Nu pot vorbi în numele lui Nikki, dar probabil pentru Crue a fost un fel de autoterapie acea carte. Dar noi suntem britanici… nu ne spălăm rufele în public. În anii 1980, ambele trupe au făcut câte puţin din aia, câte puţin din cealaltă, dar noi suntem cei care ne-am confruntat cu moartea unui coleg de-al nostru din cauza acestor probleme. Puţini oameni ştiu că Steve (n.r- Steve Clark, chitarist care a murit în 1991) a avut probleme care până la urmă i-au cauzat moartea. Apoi s-a aflat totul. Când am scris cartea noastră în 1987 (n.r-Animal Instinct) eram concentraţi pe recuperarea lui Rick. N-am mai scris o a doua carte despre problemele cu care se confrunta Steve, despre moartea acestuia, despre întreg coşmarul grunge prin care am trecut şi despre faptul că am reuşit să trecem peste toate şi să zâmbim din nou. Sincer, n-am crezut că cineva este interesat să afle şi această poveste.
Nikki: De fapt… nimic din ce am scris în acea carte nu s-a întâmplat cu adevărat. Dar suntem nişte mincinoşi buni.
Joe: Ha, ha, ha, asta e bună de tot!
Nikki: Ne-am gândit să facem ceva ieşit din comun pentru că în L.A se întâmplau doar lucruri plictisitoare. Aşa că am inventat totul.
Reporter: Este un miracol faptul că niciunul dintre membrii Motley Crue nu au avut aceiaşi soartă ca Steve Clark?
Nikki: N-am să înţeleg niciodată acest lucru. Suntem trupa cu cele mai mari „bube” de pe toată planeta. Vă spuneam mai devreme că Def Leppard era ca o familie, erau prieteni unii cu alţii, noi eram la polul opus. Dar într-un mod ciudat asta ne-a făcut să funcţionăm. Anxietatea, stresul, dramele – toate acestea au făcut să fim pe aceiaşi lungime de undă din punct de vedere muzical. Şi aşa a fost din prima zi!
Reporter: Care este cheia succesului pentru Def Leppard şi Motley Crue?
Nikki: La Def Leppard e simplu: piesele. Nimic altceva nu contează! Piesele lor au melodie, au cârlig, au texte bune! Un lucru pe care eu şi Joe îl avem în comun 100% este faptul că amândoi am crescut cu muzică bună, şi fără îndoială muzica atunci chiar era bună!
Pentru a fi muzicieni buni, compozitori buni noi trebuia să ne luptăm cu David Bowie, The Rolling Stones, Slade, The Sweet… Standardele erau foarte ridicate!
Joe: Mă bucur că Nikki a spus asta pentru că noi chiar am avut doar piesele. Şi să ştiţi că Motley Crue au piese foarte bune, dar ei au dat şi imagine pieselor lor şi au făcut-o mult mai bine decât noi. Videoclipurile lor sunt extraordinare! Nu mă înţelegeţi greşit. Mie îmi place David Bowie, dar el e extraterestru, noi nu suntem. Noi suntem din Sheffield. Am crescut prinvindu-i pe David Bowie şi Marc Bolan acoperiţi de sclipici, dar Motley Crue a dus imaginea aceasta la un alt nivel. Noi nu am avut acest curaj.
Reporter: Ce au însemnat anii 1990 pentru Morley Crue şi Def Leppard?
Joe: Primul nostru album din anii 1990 a fost Adrenalize, care a fost pe locul 1 în America timp de 5 sau 6 săptămâni, bătându-se cu Nirvana şi Pearl Jam. N-am mai lansat nimic până în 1996, când a apărut Slang. Apoi ne-am chinuit. Dar asta s-a întâmplat din cauza mass-mediei… presa ne-a bulversat. Altfel, totul era ok cu noi. În trupă atmosfera era ok. Şi aporpo, Nikki să ştii că mie mi-a plăcut foarte mult albumul cu John Corabi.
Reporter: Albumul cu John Corabi i-a nemulţumit pe mulţi dintre fanii Motley Crue din cauza sound-ului grunge. Aceasta a fost cea mai mare greşeală a voastră?
Nikki: Singura noastră greşeală a fost faptul că nu am lansat acest album sub un alt nume. Şi asta s-a întâmplat pentru că Motley Crue primea 4 milioane de dolari pentru fiecare album lansat, aşa era contractul cu casa de discuri. Aşa că am păstrat numele trupei şi am încasat banii. Când a fost lansat albumul îmi amintesc că revista Rolling Stone a scris: „Acesta ar fi trebuit să fie albumul anului-din nefericire este făcut de Motley Crue”. Acest articol ne-a marcat întreg deceniul. A fost muzică bună şi în anii 1990, dar trupele nu erau la fel de sexy. Soundgarden aveau nişte riffuri bune şi în mod evident Kurt Cobain de la Nirvana era o emblemă a acestor ani. Dar dispăruse distracţia. Asta nu ne-a părăsit niciodată pe noi, nici pe Def Leppard, nici pe Motley Crue. Asta se întâmpla în anii 1980. era înainte de HIV. Pe atunci era ok să mergi cu o fată fără să ştii cum o cheamă. Nu conta! Eu sunt recunoscător şi mă bucur că am avut un asemenea stil de viaţă. Atunci eram cu adevărat liberi. Nouă ne-a rămas acel spirit, ceea ce nu pot spune despre cei care au urmat.

Reporter: Deci… cum va fi în timpul turneului vostru împreună?
Joe: Probabil, acum va fi cu mai mult ceai şi biscuiţi decât Jack Daniel’s şi heroină.
Nikki: Mă tem că aşa va fi. Şi probabil vom juca Bingo. Joe trebuie să joace cu mine!
sursa: Classic Rock Magazine