Din jurnalul unui ninja (41): Maratonul încercărilor

0
760

Din jurnalul unui ninja (41): Maratonul încercărilorAm câțiva amici abonați la sălile de fitness. Se duc la toate clasele posibile și imposibile. Nu ratează niciuna! În plus, participă la toate maratoanele și semi-maratoanele organizate în București sau în împrejurimi. De câteva luni bune, mă tot bat la cap și trag de mine ba să vin cu ei la sală, ba să particip la vreo alergare.

În încercarea disperată de a mă convinge să merg cu ei, unul dintre amici îmi spune: „Hai mă, că e mișto. E ca la antrenamentele tale de ninjutsu. Nu-ți iese niciun procedeu, dar tot te duci, nu? Deci, practic mergi în gol pentru că nu îți iese nimic. Așa și aici, poate nu vei rezista la o clasă întreagă, poate nu vei încheia maratonul, dar măcar încerci. Și până la urmă, o să ți se pară fun”.

Băi, nu e chiar așa… Cel puțin, nu pentru mine. Și pentru că a scrie e un fel de a vorbi fără a fi întrerupt, voi încerca să-mi exprim gândurile sperând că va înțelege toată lumea care sunt motivele pentru care stau departe și de sala de fitness și de maratoane. În primul rând, treaba asta cu fitnessul nu am înțeles-o niciodată. Însăși ideea de a alerga pe o bandă rulantă, de a pedala pe o bicicletă bătută în cuie sau de a trage de fiare, mie îmi dă cu virgulă. Nu-i văd rostul și nu reușesc să găsesc nicio motivație în mine pentru a le face. Când vreau să merg cu bicicleta, dau o tură prin oraș, la fel și dacă aș vrea să alerg (ceea ce nu se întâmplă niciodată). În plus, nu-mi place muzica din sălile de fitness nici cu un vagon de lămâi și nici strigăturile de tip heirupist ale antrenorilor.

În al doilea rând, nu-mi place să alerg. Ok, ca să fiu mai exactă: îmi place să alerg cu un scop. De exemplu, alerg cu deosebită plăcere după o minge dacă joc fotbal, handbal, baschet… Desigur, pot să fug și de frica unui câine, a unui om sau orice alt pericol s-ar putea ivi (totuși, aș prefera să nu o fac). Dar să alerg 10-15-20-30-40 km pur și simplu, nu-i de mine. Fără supărare. În plus, de când eram mică mi s-a părut caraghioasă ideea de a porni într-o cursă din punctul A și a o încheia tot în punctul A. N-am înțeles niciodată de ce linia de start e și linia de finish. Mi s-a părut mereu puțin straniu dar și puțin amuzant că niște oameni aleargă pe o distanță (în unele cazuri considerabilă) iar la final se mai și bucură că au ajuns tot în locul din care au plecat. Metaforic vorbind, îmi dă cu virgulă și mă face să-mi pierd orice tentativă de motivație pe care aș putea să o am… Cumva, mintea mea e alături cu drumul în acest caz… Asta e, nu le poți avea pe toate.

M-au tot întrebat amicii mei, mai în glumă mai în serios, ce mă motivează să merg în continuare la ninjutsu dacă tot nu-s atât de bună și nici nu-mi iese mai nimic. E adevărat, nu-s foarte bună nici la ninjutsu și nici la sabie, dar nu am simțit niciodată că „dau în gol” sau că bat pasul pe loc. Antrenamentele de ninjutsu și de sabie sunt ca… un râu. Râul nu se varsă niciodată acolo de unde izvorăște. Te poartă undeva, își croiește drum pe diverse terenuri, sapă în piatră dacă e nevoie pentru a ajunge în profunzime și a trece de un obstacol, schimbă mediul înconjurător, dă viață pe unde trece, se adaptează la diverse condiții și nu pierde niciodată legătura cu locul de unde a izvorât, cu „rădăcina”. Chiar dacă mergi de mai multe ori la același râu, nu poți spune că te-ai scăldat în aceiași apă pentru că e mereu alta. Fiecare antrenament îți schimbă puțin perspectiva, îți mai dărâmă pietricelele (uneori chiar bolovanii) de pe creier, sau dacă nu le dărâmă măcar le mută, și astfel mai face puțină lumină.

Sâmbătă, la antrenamentul de sabie, după ce ne-a văzut striviți de propriile neputințe, Sensei a încercat să ne dea puțin curaj și încredere în noi pentru a merge mai departe. Apropo de faptul că printr-o practică bună, sinceră (cu propria persoană) și constantă ajungi să te descoperi pe tine însuți, s-a uitat spre mine și m-a întrebat dacă aveam impresia că sunt perfectă. Întrebarea, pe cât de neașteptată și de directă, m-a pus pe gânduri. Evident, că nu am crezut niciodată că aș fi perfectă. Doamne ferește! De fapt, nu am avut și nu am nici acum o părere bună despre ceea ce fac eu sau despre mine. Sunt cel mai mare critic și dușman al meu. Eu nu am nevoie de o terță persoană care să mă tragă în jos sau să-mi pună piedică, o fac și singură. Mulțumesc! Mă descurc! 🙂

Când am început să practic ninjutsu, am pornit cu gândul că poate voi descoperi că am fost prea dură cu mine de-a lungul timpului și o voi lăsa mai moale. Chiar pot spune că mi-am dorit să descopăr asta, poate că îmi doream să-mi demostrez mie că nu-s chiar atât de jos pe cât cred eu. Eh, ghinion… era un pic mai rău. Pornind pe această cale, am descoperit că am o grămadă de defecte, mult mai multe decât mi-aș fi imaginat vreodată, de altfel, am și renunțat să le mai număr. A fost un mic șoc. Chiar dacă nu am cea mai bună opinie despre mine, tot a fost dificil să gestionez situația. La un moment dat, abia dacă mai vedeam calitățile. Partea bună este că nu a fost un șoc din acela care te împinge în hău. Antrenamentul, practica, îți pune pe o masă bucăți din tine. Unele bune, altele rele. Tu ești propriul tău meșter, trebuie să le șlefuiești pe unele, să le îndrepți pe altele și să creezi ceva mai bun, mai puternic, mai încrezător în propriile forțe, etc. Desigur, e nevoie de răbdare. Și umorul ajută.

Așadar, ce mă motivează? Păi, în primul rând, am o masă întreagă plină cu defecte. Deci, am multă treabă. Mai întâi, trebuie să-mi găsesc calitățile, care s-au pierdut printre defecte. Apoi, am de șlefuit o grămadă de „bucăți” din mine. E drept că în momentul de față sunt în faza în care stau și mă uit lung la grămada de „bucăți” pentru că, am uitat să vă spun, nu am primit și o hartă, dar cumva știu că pot face ordine. E foarte posibil să nu termin în viața asta, dar chiar și dacă reușesc să schimb una tot e un câștig. Deci, motivație există din plin! 🙂

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here