Din jurnalul unui ninja (95): Umbre și lumini, partea amuzantă și luminoasă a antrenamentelor

august 17, 2025

973

Jur că nu este nimic mai frustrant și mai iritant decât incapacitatea mea profundă de a pune masă când lovesc. Deși înțeleg (rațional) cum ar trebui să lovesc „cu masă”, practic nu-mi iese deloc. De când a apărut și ideea de a lovi cu masă de jos în sus (la Chi No Kata, de exemplu, unde lovitura vine de jos în sus), ideea în sine îmi dă instantaneu ecran albastru… „no signal, fatal error”.

De vreo lună și jumătate (poate chiar două luni), eu nu mai înțeleg nimic din nimic. Am impresia că nu fac nimic bine, am început să pun la îndoială toate notițele mele, tot ce mi-am fixat în minte ca fiind important pentru felul în care execut o mișcare (mă tot gândesc că poate n-am înțeles bine sau nu am auzit bine explicațiile primite). Tot am impresia că informațiile noi se bat cap în cap cu cele pe care le consideram temelie, bază…

Într-o dimineață de sămbătă, înainte de antrenamentul de kenjutsu, eram foarte amărâtă… Încercam să potolesc războiul din mintea mea, să-mi calmez temerile și nesiguranțele, când a venit lângă mine un coleg, un puști simpatic de clasa a noua care a început să vină la sală de mai bine de un an. M-a întrebat dacă e o idee bună să îl roage pe Sensei să îi arate nu știu ce kata de primul nivel ca să îl învețe și, probabil, să dea de centură. Întrebarea lui nevinovată adresată cu un entuziasm feroce, a fost ca un duș rece pentru mine. Așadar… după mai bine de trei ani, eu încă mă frământ că nu stau pe linie și dacă stau pe linie, nu-mi găsesc centrul…. Cu siguranță trebuie să fie ceva profund greșit la mine, la felul în care mă raportez la progres… habar n-am… M-am tot gândit în timpul antrenamentului, și am ajuns la concluzia că poate pe această Cale pe care pășim cu toții (fiecare în felul lui), au lucrat la un moment dat niște muncitori români care au săpat o groapă adâncă pe care au lăsat-o nesemnalizată (în pur spirit românesc). E cât se poate de clar că eu am picat în ea ca proasta și m-au luat cu asalt fricile și nesiguranțele… Trebuie să fac cumva să ies de acolo. 🙂

Partea bună și frumoasă este că în tot acest haos interior, există un fundal luminos, o speranță și o dorință de a merge înainte. Bunăoară, acasă încerc să pun în practică ceea ce învăț la antrenamente ținând cont de upgrade-ul informațional pe care l-am primit recent. Mă așez eu cu grijă pe linie și după ce verific că totul este aliniat (picioare, mâini, umeri, cap) încep să execut mișcarea. Aici apare problema. Cum m-am mișcat, cum s-au împrăștiat toate care-încotro ca potârnichile. Nu mai rămâne nimic pe linia inițială. Cosmin, unul dintre instructorii noștri, mi-a zis: „Ah, păi, probabil, nu te țin pe tine mușchii, trebuie să mai faci exerciții!”. Poate că are dreptate. Până la urmă, va trebui să scot mușchii de la borcan și să îi pun la treabă din nou. 🙂

Vă spuneam că o altă mare problemă pentru mine este „a lovi cu masă/a pune masă”. Așa că am tot încercat acasă să deslușesc misterul acestui concept. Este totuși, destul de greu să testezi asta fără partener. Am încercat eu la copacul din curte, cu coarda elastică dar… Trebuia să trec la nivelul următor. 🙂 Așa că am apelat la toți nevinovații, oamenii de bună credință din jurul meu (familia la care stau în gazdă, Andrei). Bine… când zic am apelat practic sună de parcă ei știau de la bun început în ce se bagă… Nu… nici vorbă… 🙂 E mai degrabă pe sistemul: „Bună ziua – Bună ziua! Pot să vă lovesc cu masă?!” 🙂 🙂 Acum… ați auzit cu toții măcar o dată pe cineva spunând (mai în glumă, mai în serios): „lovesc cu karata”. 🙂 Ei bine, când mă antrenam să pun masă, eu loveam cu partea palmei cu degetul arătător și degetul mare, nu cu partea cu degetul mic. De asemenea, poate ați jucat când erați mici Friptea. Excelent joc pentru ideea de a pune masă. Așa mi-am dat seama că loviturile mele (fie că erau de jos în sus sau pe orizontală practic se terminau acolo unde ar fi trebuit să înceapă de fapt, cumva forța la mine se pierde undeva pe drum). Ei bine, timp de vreo lună, acești oameni nevinovați mi-au fost „parteneri de antrenament”. Loveam de 2-3 ori din mână, în spate, superficial și la ultima lovitură încercam să pun masă apoi venea întrebarea către ei: „S-a simțit diferit?” (deși îmi dădeam și eu seama că nu era cazul… încă). Răspunsul lor era sec: „Nu….”. De vreo săptămână, însă, am început să simt eu o mică diferență, parcă pâlpâie un beculeț important undeva în mintea mea. Lucru pe care mi l-au confirmat și „partenerii” de antrenament.

Mândră nevoie mare de mică mea realizare, mă duc super încântată vineri la antrenamentul de ninjutsu. Când a ajuns și Cristi, m-am dus la el și i-am spus cu entuziasm, ferm convinsă că-l dau gata: „Vino, te rog, stai nemișcat, nu respira, nu trebuie să faci nimic, doar stai acolo… vreau să îți arăt ceva!” Îl lovesc superficial de 3 ori în braț (deasupra cotului) și la a patra lovitură am pus masă. Acum, ceea ce nu v-am spus este că eu nu stau bine nici la capitolul precizie. Cele trei lovituri superficiale s-au dus deasupra cotului dar nu în același loc. A patra, cea în care am pus masă, s-a dus fix în cotul lui Cristi, acolo, în nervul acela care îți curentează mâna și îți declașează reflexele. Asta a simțit el. În schimb, eu am simțit lovitura până în dinți și mi-au țiuit urechile vreo 30 de secunde de durere. Am crezut că mi-a crăpat palma, că mi-au intrat metacarpienele unele într-altele și că, pentru mine, s-a încheiat antrenamentul înainte să înceapă. Habar n-am dacă am pus sau nu masă… S-a tăiat filmul cu totul. 🙂

În încercarea de a mă ajuta, îmi spune Cristi: „Când pui masă este și intenție acolo. E un tot. Te așezi cu intenție, corpul tău e legat, e un tot unitar”. Culmea e că înțeleg ce zice. Și nu doar rațional. Cunosc senzația aceea pe care o ai când pui masă, de parcă aș fi făcut-o cândva… Dar… probabil în altă viață, că în asta nu-mi aduc aminte. Și am încercat să pun în practică. Doar că atunci când m-am „așezat” încercând să ocup spațiul și să mut o persoană din loc, în momentul în care am intrat în coliziune cu persoana respectivă, s-a creat un efect de clopot, pentru că mi-au vibrat toate organele interne deodată. 🙂

Sâmbătă, la antrenamentul de kenjutsu, Cosmin a propus să repetăm posturile și tăierile în opt direcții. La cele 8 tăieri, ne-am așezat câte 4 colegi în jurul celui care executa exercițiul și ne roteam astfel încât respectivul să aibă mereu în față un posibil „adversar”. Ceea ce a fost amuzant. La un moment dat, Cosmin îmi spune: „Este bine ce faci tu… dar… deplasarea trebuie să o faci cu centrul jos, așa cum o faci dacă ai fi pe stradă… Tu acum te deplasezi așa… fâl-fâl, haotic”. Și ne arată Cosmin cum ar trebui să ne deplasăm în jurul celui care execută exercițiul. Lucruri pe care eu le știu foarte bine… în teorie, dar practica bat-o vina… 🙂 Și îi răspund: „Păi, măi Cosmin… eu așa fâl-fâl și haotic mă deplasez și pe stradă”… 🙂

Mă opresc aici, deocamdată. Dar voi reveni și cu alte întâmpări mai mult sau mai puțin amuzante. 🙂