EXCLUSIV! INTERVIU CU PAUL GILBERT (4.12.2010 – THE SILVER CHURCH)

0
13

Paul Gilbert, The Silver Church, RomaniaSâmbătă, pe la prânz, am ajuns în clubul The Silver Church, unde agitaţia era în toi. Pregătirile pentru concertul lui Paul Gilbert erau pe ultima sută de metri. După câteva minute a venit şi Paul. Recunosc, cât timp am aşteptat să termine interviul cu un coleg de breaslă, m-au cam ajuns emoţiile. Dar au trecut în momentul în care am făcut cunoştiinţă cu el. Paul este foarte deschis şi prietenos. La început m-a rugat să facem schimb de locuri, aşa că am trecut în dreapta lui. Motivul era unul cât se poate de simplu şi de serios: „Asta e urechea mea bună”. Am stat de vorbă vreo 10 minute. Ce a ieşit aveţi mai jos.
 
Bună. Bun venit la Bucureşti!
Paul Gilbert: Bună! Mulţumesc! Mă bucur să mă aflu aici.
Cum a fost concertul de la Sibiu de aseară?
A fost un show bun. Ne-am simţit foarte bine! Publicul a fost nemaipomenit.A fost unul dintre cele mai amuzante concerte pe care le-am avut până acum. Cred că devenim din ce în ce mai buni cu fiecare concert pe care îl susţinem. Interpretăm tot mai bine piesele noi, comunicăm mai bine în timpul unui show. Să ştii că piesele noastre reprezintă o provocare pentru noi, chiar dacă suntem o trupă rock. Au elemente de muzică clasică, din blues, din jazz… Dar, în sfârşit, după o lună de turneu, pot spune că oferim un show de calitate.
Apropo de public. Ai avut ocazia să cânţi în faţa europenilor, americanilor, asiaticilor. Există vreo diferenţă în modul în care reacţionează publicul din diferitele colţuri ale lumii, la concertele tale?
Există o diferenţă, dar nu cred că ţine de ţara sau continentul în care mă aflu. Ţine mai mult de locul în care cânt. Dacă merg într-o sală în care publicul poate sta confortabil pe scaune, atunci spectatorii vor fi mai reţinuţi în reacţii. Dar dacă sunt într-un club unde oamenii stau în picioare şi beau bere, atunci se vor manifesta energic.
Cum arăta scena muzicală atunci când te-ai lansat şi care au fost artiştii care te-au influenţat la vremea respectivă?
În primul rând am fost influenţat de discurile pe care le aveau părinţii mei. Ei aveau albume cu The Beatles, The Rolling Stones, dar şi muzică clasică. Iar primele discuri pe care le-am cumpărat singur au fost, cred, Led Zeppelin, David Bowie, Jimi Hendrix, mai apoi, când am devenit adolescent, am început să ascult Van Halen, Gary Moore, AC/DC, Michael Schenker
A fost greu să obţii recunoaşterea profesională alături de Racer X în Los Angeles?
Când am ajuns prima dată acolo, am contactat un producător, lui i-a plăcut foarte mult modul în care cântam eu la chitară. El m-a pus în legătură cu alţi muzicieni. Eram student la şcoala de muzică, acolo aveau cursuri şi pentru basişti şi pentru toboşari… Aşa i-am întâlnit pe colegii mei.
Erai încă în formaţia Racer X când ţi s-a propus să te alături trupei Mr. Big. Cum a fost pentru tine această tranziţie?
A fost greu pentru că în Racer X erau cei mai buni prieteni ai mei. În plus, îmi plăcea foarte mult şi muzica pe care o făceam cu Racer X. Cu ei aveam oarecare succes dar, într-un fel, mi-era clar că atinsesem maximum. Ştiam că va fi altfel cu Mr. BigBilly Sheehan era în trupă, Eric Martin, un solist foarte bun… Aşa că am vrut să încerc şi altceva.
Privind înapoi, cum ai descrie perioada hair-metal, apoi perioada grunge?
Am trăit aceşti ani în două moduri diferite. În primul rând ca muzician şi în al doilea rând ca ascultător. Trebuie să recunosc că nu le-am dat atât de multă atenţie ca ascultător. În anii 1990, când grunge-ul era la modă, nu ascultam prea multă muzică rock. În vremea aceea ascultam multe soliste. Îmi plăcea mult K.D. Lang, Mariah Carey, Janet Jackson…mai ascultam şi Prince… Ca muzician a fost cu totul altfel. În Japonia, grunge-ul nu a fost niciodată prea popular. Mr. Big era o trupă uriasă acolo, cântam pe stadioane pline. Dar în America, brusc nu mai eram cool pentru că aveam părul lung. Aşa că am cântat mai mult în Japonia.
După ce ai făcut parte din Racer X şi Mr. Big, ţi-a fost greu să porneşti într-o carieră solo?
Era tot ce îmi doream. Simţeam că am învăţat multe, că am căpătat experienţă. Am vrut să încerc să cânt şi cu vocea. Pentru mine trecerea la o carieră solo a fost foarte distractivă şi incitantă.
Spune-mi câte ceva despre modul în care ai scris albumul Fuzz Universe.
Când scriu un album, am o grămadă de idei. E ca şi când aş avea în faţă o masă plină cu idei. Nu mă gândesc dacă sunt bune sau rele. Le privesc şi apoi le pun deoparte pe cele preferate. Văd dacă se potrivesc una cu alta, mai adaug ceva dacă simt nevoia.
Un album instrumental, îţi dă mai multă libertate sau îţi impune anumite restrucţii?
Într-un fel am mai multă libertate pentru că pot atinge orice notă vreau. Ca solist am o voce joasă, aşa că nu pot cânta decât note joase. Pentru mine, provocarea este să fac un album instrumental care poate fi ascultat cu uşurinţă, care poate fi „digerat” de oricine. Ca să fiu sincer, muzica mea preferată este cea cu voce. Am crescut ascultând trupe care aveau solist în componenţa lor, gen The Beatles, Van Halen. Eu îmi doresc să dau glas chitării mele, să o fac să cânte.
Eşti confortabil cu aspectele digitale ale înregistrărilor moderne?
Da, sigur. Într-un fel simplifică mult lucrurile. E atât de simplu să adaugi ceva la o înregistrare… Sigur că durează ceva până când te obişnuieşti. Poţi să petreci săptămâni întregi editând ceva, sau poţi petrece acelaşi timp repetând. Depinde ce vrei să faci. De multe ori, e mai uşor să editezi, dar pierzi din emoţia interpretării. Acesta era unul dintre cele mai grozave lucruri cu Mr. Big. Noi nu editam nimic. Era live.
Care este viziunea ta asupra modului în care poţi integra computerele în procesul tău creativ?
Îmi place să scriu versurile la calculator, pentru că e mai uşor de editat. Înainte erau cocoloaşe de hârtie peste tot prin cameră. Şi pentru mixaje este bun computerul. În trecut, dacă mixai ceva şi peste câteva zile vroiai să schimbi o chestie cât de mică, trebuia să o iei de la început. Acum este foarte simplu să schimbi.
Care crezi că este cea mai mare/utilă invenţie pentru chitară?
Sunt foarte multe lucruri care sunt importante pentru mine… încerc să mă gândesc la unul care să se evidenţieze… Distorsul! El schimbă mult „feelingul” chitării. Te obligă să îţi perfecţionezi tehnica de a cânta la chitară.
Ce este mai important pentru tine: feelingul sau tehnica? Poate supravieţui un artist doar cu una dintre aceste însuşiri?
Nu! Ai nevoie de amândouă. Aş zice că mai degrabă, nu feelingul este important, ci modul în care compui. Cred că şi tehnica e importantă într-o oarecarte măsură, dar compoziţia e extrem de importantă, este vitală. The Beatles erau nişte compozitori extraordinari, dar din punct de vedere tehnic, erau buni atât cât era nevoie să fie. Nu puteau cânta la chitară o partitură scrisă de Bach pentru pian. Dar piesele lor transmiteau ceva. Sigur că poţi face unele lucruri interesante şi dacă eşti un tehnician bun. Pentru mine, ca artist, este important modul în care scriu piesele, şi să-mi cât mai bine tehnica.
Ce muzică asculţi în prezent?
Îmi place foarte mult Melanie Gardeau, e din Philadelphia şi propune o muzică soft, foarte diferită de ceea ce cânt eu. Am nevoie de acest echilibru. Dacă aş asculta doar heavy metal, nu ştiu unde aş ajunge. Simt nevoia să ascult ceva soft., o muzică cântată la pian… Căuat-i-o pe Melanie Gardeau şi o să vă placă.
La final am făcut o fotografie alături de Paul Gilbert (doamne cât e de înalt!) şi l-am lăsat să facă probele de sunet. Despre concert vă povestesc separat!

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here