EXCLUSIV! INTERVIU CU TERRY UTTLEY (SMOKIE) – 2.03.2013

aprilie 24, 2013

459

Sâmbătă (2 martie), chiar înainte de concertul Smokie de la Sala Palatului, am avut privilegiul de a sta de vorbă cu Terry Uttley, basistul formaţiei.
Eram în drum spre sală când Nicoleta Ion m-a sunat să mă anunţe că se poate face interviul. Am grăbit pasul (oricum mergeam repede pentru că era destul de frig afară).
În 5 minute eram deja în cabină şi făceam cunoştiinţă cu Terry. „Ce mâini reci ai! Am auzit că la început de Martie voi aveţi nişte zile mai capricioase pe care le-aţi botezat babe”, îmi zice el cu umor. Să-i spun că fix pe 2 martie era „baba mea”? Nu-i mai spun! Mă întreabă dacă vreau apă, suc, ceva de mâncare. Nu vroiam nimic. Emoţiile erau direct proporţionale cu bunătatea şi generozitatea lui. Este un om foarte cald. „Haide să ne aşezăm aici”, zice el arătând spre canapea. „Să ştii că nu-s mereu aşa drăguţ, dar m-am molipsit de la voi românii. Sunteţi mult prea ospitalieri! Despre ce ai vrea să vorbim?” Între timp, îmi aranjasem reportofonul aşa că îi puteam da drumul. Iată ce a ieşit.

Există o legătură strânsă între Smokie şi publicul din România….
Aşa se pare… Am venit prima dată în România în 1983. Tara dvs era foarte diferită atunci. Atunci mi-am petrecut ziua de naştere în Bucureşti. A fost o nebunie. Ţin minte că am venit cu trenul din Bulgaria… Dumnezeule, ce tren era… N-aş mai călători cu aşa ceva… mă iau fiorii numai când mă gândesc. Dar ne-am simţit bine! Oamenii erau şi au rămas primitori, atmosfera, însă, era un… gri. Dar în ciuda acestui lucru românii ne-au făcut să ne simţim bineveniţi. De fiecare dată.
În această seară veţi cânta din nou alături de orchestră.
Da, aşa este şi abia aştept să urc pe scenă. Coincidenţă sau nu vom cânta alături de acelaşi dirijor cu care am colaborat prima dată când am cântat în România cu orchestră, îl cheamă Marius. Am repetat toată după-amiaza! E adevărat că orchestra a repetat separat vreo săptămână, dar astăzi a trebuit să repetăm şi împreună, ne-am jucat puţin… a fost ca un jam cu mulţi, mulţi muzicieni. A fost o zi nebună! A fost şi puţin obositor pentru că noi suntem în turneu, am venit acum din Polonia, Letonia, Lituania, am susţinut 15 concerte tot cu orchestră şi în aceste ţări. Dar am început să ne obişnuim să lucrăm cu orchestre. Ne este uşor pentru că muzica noastră este una extrem de melodioasă care poate fi aranjată foarte uşor pentru orchestră. Prima dată am cântat cu orchestră prin anii 1970, dar a fost doar în studio. Apoi ne-am gândit că ar fi bine să încercăm şi live. Ne-a sugerat cineva acest lucru, sincer nu-mi mai amintesc cine. Ideea ne-a entuziasmat pe toţi. Prima dată când am cântat live cu orchestră pe scenă a fost chiar aici la Bucureşti. Şi ne-a plăcut foarte mult ce a ieşit! Aşa că am continuat şi în alte părţi.
Felicitări pentru albumul Take A Minute (se luminează la faţa şi mă opreşte)…
Vă mulţumesc mult de tot! Sunteţi printre puţinii oameni care ştiu că am lansat acest album! Noi suntem foarte mulţumiţi de acest produs! Când ne-am întâlnit cu toţii, şi mă refer aici la trupă, producător şi cei cu care am colaborat la compoziţii, am ascultat piesele, erau mult mai multe, şi am păstrat ceea ce ne-a plăcut. Am dezvoltat împreună ideile! Atmosfera în studio a fost ca pe vremuri. Dar vreau să vă spun că procesul de înregistrare a fost şi mai interesant pentru că ne-am întors la rădăcini. N-am mai folosit atât de mult tehnica, adică nu ne-am bazat pe computer pentru a pune părţile cap la cap. Noi am cântat live în studio. Cele 12 piese de pe albumul Take A Minute au fost înregistrate în 12 zile. Sigur că a urmat mixajul şi masterizarea, dar înregistrările propriu-zise au durat 12 zile. Este cel mai ieftin album pe care l-am făcut vreodată.
Dar a trecut ceva timp de la precedentul album de studio…
Da… aşa este. Nu mai lansasem nimic din… 2004, atunci când am scos On The Wire. Am mai făcut în 2007 Eclipse care conţine piese în variantă acustică. Dar e adevărat că un album cu material nou nu mai ieşise de mult. Asta s-a întâmplat pentru că noi am preferat să cântăm live, să susţinem turnee. Petreceam tot mai puţin timp în Anglia, iar când eram în turneu nu aveam timp să intrăm în studio. Toţi mai simţeam nevoia să petrecem timp şi cu familiile noastre şi cu prietenii… E greu să împaci pe toată lumea! Eu am avut mare noroc pentru că familia mea m-a sprijinit şi m-a înţeles. Nu mi-a reproşat nimeni niciodată că sunt plecat prea des de acasă… Am ştiut să ne bucurăm de fiecare clipă petrecută împreună. Dar nu toţi sunt la fel de norocoşi.
Cât de important a fost pentru voi faptul că aţi devenit celebri vânzând albume?
A fost foarte important. Regret că trupele tinere nu vor cunoaşte, poate niciodată, acest sentiment. Trăim vremuri tulburi din cauza download-urilor ilegale şi a faptului că oamenii nu mai cumpără albume. Nu zic că vânzările digitale nu sunt importante, dar… nu ştiu… sunt curios când se va da primul autograf pe un mp3! (râde) Noi am vândut milioane de albume pentru care nu am fost niciodată plătiţi. E ca şi când te duci la muncă, dar şeful nu te plăteşte. Noi investim bani în discuri, dar astăzi nimeni nu mai vrea să cumpere acel produs. S-au schimbat foarte mult vremurile. În mod normal scoatem albume pentru fanii noştri, dar suntem conştienţi că astăzi vânzările merg din ce în ce mai prost aşa că am preferat să ne întâlnim cu fanii în sălile de concert. Dar în anii 1970-1980, dacă producătorul nostru nu era sigur că discul se va vinde într-un milion de exemplare nici nu ieşea pe piaţă produsul respectiv. Pentru ca o casă de producţie să investească într-un disc trebuia să fie sigură că există cerere pe piaţă. Abia apoi lansai albumul.
Să ne întoarcem puţin în timp. Ţi-ai dorit întotdeauna să fii basist?
Nu, nu… (râde) Eram la şcoală coleg cu alţi doi membri fondatori: Alan Silson şi Chris Norman. Ei doi cântau la chitară, aşa că eu a trebuit să iau basul. Am studiat mult acest instrument şi a început să-mi placă. Am ascultat mulţi basişti şi preferatul meu este Paul McCartney pentru că, din punctul meu de vedere, este un maestru al acestui instrument. Sunt unele chestii pe care le face el şi nu le-am văzut la alţii până acum. Este un basist foarte creativ. Dansează pe corzile basului. M-a impresionat întotdeauna Paul McCartney.
Care a fost momentul în care ai decis să devii muzician?
Imediat după primul concert la care am fost. Am văzut The Rolling Stones. Am fugit practic de acasă pentru a-i vedea live. Eram îmbrăcat în nişte pantaloni scurţi şi am fost atât de încântat de ceea ce am văzut pe scenă încât am ştiut că asta îmi doresc să fac şi eu! Ţin minte că am cântat toate piesele şi ţipam ca o fetiţă, aveam o voce foarte subţire când eram mic. (râde) Apoi… ştiu că aveam lângă casa noastră un magazin cu CD-uri. Şi mă împrietenisem cu vânzătorul. Intram mereu acolo chiar dacă niciodată nu aveam bani să cumpăr ceva şi îl rugam pe vânzător să-mi povestească despre muzică. Când în sfârşit am avut bani pentru un disc l-am întrebat ce-mi recomandă. Mi-a zis The Shadows-Wonderful Land. Superb album! Mi-a schimbat viaţa.
Părinţii te-au susţinut?
Păi, n-aş putea spune că au fost entuziaşti, dar nu mi-au pus beţe în roate. Pe vremea aceea trebuia să ai o meserie. Iar eu urma să lucrez într-o tipografie. Şi tatăl meu lucra tot acolo. Ca să fiu sincer era o slujbă bine plătită. Tatăl meu nu a fost foarte mulţumit de ceea ce vroiam să fac eu, dar a zis că dacă asta îmi doresc cu adevărat, atunci aşa să fie.
Cum era competiţia între tupe în anii 1970?
Trebuie să-ţi spun că a exista şi există în continuare o competiţie puternică în acest domeniu. Dar dincolo de această competiţie, poţi fi cea mai talentată persoană, dar dacă nu ai şi puţin noroc nu faci nimic.
Pentru voi a fost dificil la început să găsiţi o casă de producţie?
Da… a trebuit să batem la multe uşi. Chiar şi Chinn şi Chapman ne-au pasat de câteva ori. Dar noi sunam întruna şi până la urmă s-au plictisit şi au decis să ne primească. De fapt au venit să ne vadă în concert. Şi au venit cu gândul de a scăpa definitiv de noi. Dar după ce ne-au văzut şi-au schimbat părerea. Şi ne-au ajutat enorm, fără ei nu am fi reuşit. Au urmat multe concerte în cluburi şi pub-uri din Anglia. Pe atunci existau multe locuri unde puteai cânta. Prin anii 1980 au început să dispară, dar astăzi lucrurile încep să îşi revină. Au început să apară din ce în ce mai multe baruri şi cluburi unde poţi cânta live în Anglia.
Ce hobby-uri ai?
Uneori îmi place să joc golf. Steve, bateristul nostru, joacă foarte bine golf. Şi cumpărat case astfel încât să fie cât mai aproape de terenuri de golf. Eu nu sunt chiar aşa, dar îmi place să joc din când în când. Apoi, îmi place şi rugby. Îmi place şi fotbalul dar nu sunt un fan adevărat. Ca să fiu sincer nu prea înţeleg de ce aleargă 20 de oameni după o minge şi nici nu cunosc regulile jocului aşa de bine. Dar mă uit din când în când. Mă descurc mult mai bine la rugby.
Un mesaj pentru cititorii noştri?
Dragilor, vreau să vă mulţumesc tuturor pentru că aţi susţinut Smokie în toţi aceşti ani! Fără voi nu am fi ajuns unde suntem acum! Sperăm să ne revedem măcar o dată pe an!
Ne-am strâns mâinile (şi a observat că mi se încălziseră mâinile în sfârşit) şi am părăsit încăperea în grabă. Trebuia să înceapă concertul Riff.