Ian Gillan (Deep Purple): „Probabil, și eu am fost la fel de nesimțit ca Ritchie Blackmore. Poate chiar mai mult”

0
858

deep purple made in japan aArticol tradus din revista Classic Rock Magazine (octombrie 2012)
Osaka, 15 August 1972. La Kosei Nenken Kaikan, trupa Deep Purple a susținut primul concert în Japonia. În ultimii 3 ani, scena devenise casa lor. Nu este vorba doar despre turneele nesfârșite – doar în acest an avuseseră 4 serii de concerte în America de Nord, două serii în Europa și câteva concerte în Marea Britanie. Mult mai important este faptul că scena era locul unde Deep Purple (line-up-ul: Ritchie Blackmore, Ian Gillan, Jon Lord, Ian Paice și Roger Glover) își definitiva identitatea muzicală. Trupa înțelesese cu mult timp înainte că nu are niciun sens să repete pentru concerte. În momentul în care pășeau pe scenă, rutina dispărea complet. Cu Ritchie Blackmore (chitară), Jon Lord (keyboards) și Ian Paice (baterie) care, adesea, se abăteau de la „drumul” știut, era normal să se întâmple lucruri neplanificate – de cele mai multe ori, lucruri extraordinare. Nu și în acea seară, totuși. Obișnuiți cu un public dezinhibat în SUA și în Europa, „afumat” de droguri și „amețit” de vin, trupa devenise brusc un „outsider” într-o țară ciudată. Formația a fost primită pe scenă cu un ropot asurzitor de aplauze, care s-a oprit brusc, lăsând loc unei liniști apăsătoare, chiar înainte ca membri trupei să ajungă la instrumente. De-a lungul timpului, publicul japonez a devenit cunoscut pentru modul reținut în care se manifestă la concerte, dar în 1972 nimeni nu știa acest lucru. Cu atât mai puțin Deep Purple.
Concertul a început mult mai devreme decât ora cu care era obișnuită trupa. Era abia ora 18.00 când Ian Paice și Jon Lord au început să cânte piesa „Highway Star”, care a deschis concertul, „smulgând” astfel încă un set de aplauze din politețe. Chiar și Ritchie Blackmore, cel greu-de-impresionat, se uita deznădăjduit către public. Dar mai era un motiv pentru care Deep Purple își dorea un public dezlănțuit în acea seară: concertul era înregistrat.
„Nu mai făcusem asta niciodată”, ne-a spus basistul Roger Glover, într-o discuție telefonică, din casa lui din Elveția. „De fapt, la vremea respectivă, noi habar nu aveam cum suna un concert de-al nostru. Ascultaserăm doar câteva înregistrări de proastă calitate. Așa că în acea seară nu mai simțeam acel „foc de artificii” care izbucnea când intram pe scenă – ne era teamă să nu facem greșeli”. Chiar și după 40 de ani, încă se simte stresul în vocea lui Roger când povestește despre acel concert. Din fericire exista și o „scăpare”: înregistrau și concertul din seara următoare care avea loc în aceeași sală. „În a doua seară, nu ne-a mai păsat de nimic. Am uitat de tot și ne-am dezlănțuit. Tocmai de aceea, majoritatea pieselor de pe albumul „Made In Japan” sunt din a doua seară”, a declarat Roger Glover.
Albumul la care se referă, „Made In Japan”, este unul dintre cele mai bune albume live din istoria muzicii și a fost lansat spre sfârșitul anului 1972. În mod evident, albumul a marcat și un moment important din istoria trupei: un concert excepțional, care în mod paradoxal, aproape a dus la autodistrugerea grupului.
La vremea când Purple a ajuns în Japonia, în august 1972, succesul uriaș de care se bucura trupa, ego-urile din ce în ce mai mari și managementul dubios, au creat ceea ce Ian Gillan a numit „un efect haotic” care a dus la „rupturi” în trupă. „Ne-am întâlnit cu toții la vârsta potrivită, iar chimia dintre noi era perfectă. Dar nu ești niciodată pregătit pentru un succes mare. Dintr-o dată ești „bombardat” cu multe elemente noi care îți modifică personalitatea, fapt care sfârșește prin a distruge relațiile dintr-un grup”, a declarat Ian Gillan.
Unul dintre oamenii care a fost martor la mărirea și la decăderea trupei, a fost managerul Colin Hart. „A fost o perioadă extraordinară. Erau în culmea succesului, erau extrem de populari, oriunde cântau era sold-out. A fost, probabil, una dintre cele mai bune perioade a lor. Apoi totul s-a dus pe apa sâmbetei”, spune Colin Hart. Nimeni din afara trupei nu a crezut că se poate întâmpla așa ceva. Din momentul în care Gillan și Glover s-au alăturat grupului în iunie 1969 – înlocuindu-i pe Rod Evans (solist) și Nick Simper (basist) – cariera Deep Purple a „înflorit” și au fost de neoprit. Cel de-al patrulea album de studio al trupei, „In Rock”, i-a pus pe picior de egalitate cu Led Zeppelin. Purple este una dintre trupele care au definit sound-ul muzicii rock din 1970. Nimeni nu se gândise, la vremea respectivă, să îi spună heavy-metal. Era pur și simplu rock fără frontiere. „Nu existau genuri de muzică. Nu existau șabloane. Nu existau limite. Puteai să cânți cum doreai”, își amintește Ian Gillan. Și exact asta făcea Purple pe scenă. Concertele lor erau undeva între improvizațiile oferite live de Led Zeppelin și arta punerii în scenă a trupei The Who. De cele mai multe ori, concertele Deep Purple se terminau cu Ritchie Blackmore care își sfărâma chitara și amplificatoarele.
În 1971, Ritchie Blackmore declara într-un interviu: „Cred că suntem mult mai onești live… Nu urcăm pe scenă cu ideea fixă în cap că stăm acolo și cântăm doar pentru că suntem cei mai mari muzicieni”. Văzând pornirile distructive ale lui Blackmore, e greu să nu te întrebi dacă nu era un mod de a scăpa de frustrări și de nemulțumirile față de colegii de trupă. În Deep Purple au fost mereu oameni cu personalități puternice, iar venirea lui Gillan a însemnat încă un ego puternic. După lansarea albumului „Fireball” din 1971, tensiunile dintre imprevizibilul solist și chitaristul conservator s-au „adâncit”. „N-aș spune că nu se plăceau unul pe altul, mai degrabă erau personalități complet diferite”, spune Ian Paice. „Ian Gillan este omul momentului. Își dă hainele jos și sare în râu fără să se gândească de două ori. Ritchie Blackmore este la polul opus”, povestește Roger Glover. „Când am făcut „Fireball”, Ritchie avea în minte linii melodice pe care Gillan nu a vrut să le cânte. Pe Ritchie l-a deranjat foarte mult acest lucru. El dorea să dețină controlul în trupă. Dar se presupunea că în formație există democrație, așa că nu putea deține controlul decât dacă ar fi devenit un dictator. Ceea ce cred că este…” Basistul a făcut o pauză apoi a dat un pas înapoi. „Ritchie a rămas mereu fidel propriilor convingeri și a lăsat pe locul al doilea trupa în sine. Pentru el asta a fost bine pentru că i-a oferit putere. Câtă vreme am acceptat acest lucru, am avut noroc. Problemele au început când n-am mai fost de acord”.
Roger Glover și-a asumat rolul de mediator între cei doi. „Roger încerca mereu să îi împace”, își amintește Colin Hart. „Era foarte îngriorat când lucrurile nu mergeau cum trebuie, era chiar mai îngrijorat decât managementul. Roger punea la suflet toate aceste probleme”.
Certurile tot mai mari din trupă indicau sfârșitul. Sesiunea inițială de înregistrări pentru albumul stabilit pentru noiembrie 1971, a început cu stângul. Trupa nu a mai intrat în studio deoarece Gillan a făcut hepatită la jumătatea turneului american. Când au ajuns la Montreux pentru înregistrări, dezastrul a lovit din nou. Complexul unde erau cazați a luat foc în timpul unui concert Frank Zappa (eveniment care stă la baza piesei „Smoke On The Water”). Până la urmă, albumul „Machine Head” a fost înregistrat într-o atmosferă înghețată, în extra-sezon, la Grand Hotel, undeva la periferia orașului Montreux, folosindu-se de studioul mobil al celor de la Rolling Stones. În mod surprinzător, toate aceste probleme a unit trupa. „Eram noi împotriva lumii întregi. Așa că pe acest album se simte că ne lega o prietenie”, își amintește Glover.
Lansat în martie 1972, „Machine Head” a adus trupei Deep Purple prima prezență în Top 10 din SUA și a rămas în clasament timp de doi ani. După câteva luni, când trupa a zburat în Japonia, se aflau în plină perioadă a succesului comercial. „Aveam încrederea pe care ți-o dă faptul că te afli într-o trupă mare. Aveam convingerea că nu trebuie să calci pe urmele nimănui. Dacă o făceai, erai al doilea cel mai bun. Dacă iubești muzica, atunci nu ții cont de trenduri, faci ceea ce simți. Asta dă unei trupe identitate și este cel mai sigur mod de a rămâne în istorie. Iar noi asta ne doream”, a declarat Roger Glover.
Dar, după cum s-a dovedit, succesul înregistrat de albumul „Machine Head” a fost doar un plasture pus peste problemele dintre membri grupului. Înainte de a pleca în turneu în Japonia, trupa trebuia să înceapă să lucreze pentru viitorul album într-o vilă din apropierea Romei. Cel puțin acesta era planul inițial. Chiar și astăzi, Ian Gillan se enervează când vorbește despre acest subiect: „Iată-ne în mijlocul verii, într-o clădire din Italia, fără aer condiționat, iar Ritchie nici măcar nu se obosește să vină. Am stat acolo două săptămâni… Când în sfârșit și-a făcut apariția, am aflat că el era cazat la un alt hotel, în partea opusă a orașului. El urma să decidă când vrea să vină la noi, cine trebuia să fie în sala de repetiții, blah, blah, blah. La vremea respectivă, megalomania depășise limitele suportabile”, își amintește Gillan. În timpul celor trei săptămâni petrecute acolo, trupa a înregistrat doar două piese, dintre care doar una a fost folosită pe noul album.
Atmosfera tensionată s-a simțit și câteva săptămâni mai târziu când trupa a plecat în Japonia. După ce au aterizat pe pământ japonez și-au dat seama imediat cât de diferită era această țară. „Totul era extraordinar. Am învățat atât de multe lucruri în timpul acelui turneu, încât dintr-o dată mi s-au deschis ochii. Liniștea, atitudinea umilă dar demnă față de invitați, interlocutori – toate acestea sunt lucruri pe care europenii și americanii ar trebui să le învețe. Ceremonia ceaiului le înglobează pe toate. A fost absolut fantastic”, își amintește Ian Gillan despre prima lui vizită în Japonia. Dar Purple nu s-a dus acolo doar pentru a descoperi cultura japoneză. Aveau și treabă serioasă: două concerte la Osaka și unul la Tokyo, în sala Budokan. Când casa lor de discuri, Warner, le-a sugerat să înregistreze un concert și apoi să lanseze un disc live, trupa a privit cu scepticism ideea. „Am spus că suntem de acord, doar în măsura în care putem controla noi totul și, mai ales, dacă albumul va fi lansat doar în Japonia. Dar după ce am ascultat înregistrările, ne-am dat seama că aveam ceva extraordinar”, a declarat Ian Paice. Când au mixat albumul, alături de producătorul Martin Birch, au decis să-l lase „curat” fără să corecteze nimic în studio. Potrivit spuselor lui Roger Glover există o singură corectură pe album: „La piesa „Child In Time”, după primul crescendo a fost un moment de liniște absolută în care muzica s-a oprit și l-am editat, punând în loc un moment cu un public gălăgios. În rest, este exact așa cum l-am cântat pe scenă”. Ascultând înregistrarea, și-au dat seama cât de stupid ar fi să limiteze lansarea doar pentru piața japoneză. „Am spus managementului: ceea ce avem aici este extraordinar. Vrem să fie lansat acum și vrem să fie lansat în toată lumea”, a spus Glover.
Titlul albumului era, de fapt, o ironie la adresa Japoniei. La vremea respectivă, țara încă se refăcea după război, iar industria de acolo era sinonimă cu produse ieftine, copiate după branduri mari. „La vremea respectivă, în Marea Britanie brandul „made in Japan” însemna ceva ieftin, de proastă calitate. Ni s-a părut amuzant să folosim acest brand pentru că am presupus că ceea ce „vindeam” noi era un produs ieftin, fiind vorba despre un album live. Toată lumea ne-a spus atunci că era o pierdere de vreme”, își amintește Ian Gillan. În realitate, chiar nu a fost o pierdere de vreme. Când a fost lansat albumul „Made In Japan” în Marea Britanie, în 1972, s-a declanșat o „revoluție”. Mai fuseseră lansate până atunci albume live monumentale: „Get yer Ya-ya’s Out!” al trupei The Rolling Stones; „Live At Leeds” al trupei The Who – dar acestea erau single-uri LP. Mai fuseseră piese live incluse pe diverse albume, în special de trupe precum The Faces și Cream. Mai fuseseră lansate chiar și albume duble live. Chiar cu un an înainte Humble Pie lansase albumul „Performance: Rockin’ The Fillmore” pe care existau multe improvizații pe coveruri după Dr John, Muddy Waters și Ray Charles. Și trupa Allman Brothers lansase excepționalul album „At Fillmore East”.
Totuși, „Made In Japan” a fost primul dublu album live lansat de o trupă aflată în culmea succesului. A devenit emblema trupei Deep Purple. O reprezentare fidelă a show-urilor lor, o interpretare îmbunătățită a pieselor care erau deja considerate extraordinare. Oricine ascultă acest album și apoi ascultă versiunile de studio ale pieselor, are impresia că a trecut de la un TV alb-negru la unul color. „Made In Japan” a arătat lumii ce poate face rock-ul și unde ar putea să ajungă în continuare.
Ceea ce nu știa publicul a fost faptul că în aceeași săptămână în care a fost lansat albumul „Made In Japan” în Marea Britanie, Ian Gillan și-a scris scrisoarea de demisie din trupă. A trimis-o pe 7 decembrie 1972, după ce Purple a susținut un concert sold-out la Hara Arena din Dayton, Ohio, în deschiderea lor urcând pe scenă Fleetwood Mac și Blue Oyster Club. „N-am primit niciun răspuns, niciun telefon de la nimeni. Probabil că erau mulțumiți că am plecat. Așa că, m-am gândit că dacă așa stau lucrurile, trebuie să plec”, a spus Ian Gillan.

Ian Gillan și Ritchie Blackmore
Ian Gillan și Ritchie Blackmore

Dacă îi întrebi pe Roger Glover și pe Ian Gillan ce fel de persoană era Ritchie Blackmore în anii ’70, vei primi două răspunsuri complet diferite. „Ritchie a fost mereu la limită…”, spune Glover. „Întotdeauna îți lăsa impresia că știe ceva ce tu nu știi, sau că te judecă aspru pentru cine știe ce lucru pe care l-ai făcut. Când intra în cameră se schimba complet atmosfera. Dar asta era magia lui. Când pășea pe scenă, nu-ți puteai lua ochii de la el. Avea o aură deosebită. Și a avut întotdeauna un simț al umorului… deosebit. Era ceva haotic în modul lui de a fi, vecin cu violența”.
„S-o spunem p-aia dreaptă: Blackmore era un nesimțit”, este de părere Ian Gillan. Dar solistul subliniază faptul că a decis să părăsească trupa din cauza problemelor cu managementul, nu cu chitaristul recalcitrant. „Lucrurile care se întâmplau în culise erau șocante pentru mine. Până atunci nu mai lucrasem cu oameni care să mă amenințe într-un limbaj foarte violent. Nu au fost momente plăcute. Evident, toate aceste lucruri au umbrit și partea muzicală”.
În octombrie 1972, trupa a terminat, la Frankfurt, ultimul album în această componență, „Who Do We Think We Are”. „Relația dintre Blackmore și Gillan era inexistentă. Nu-și mai vorbeau”, își amintește Roger Glover. Tensiunile s-au simțit și în studio.
Deși își dăduse demisia, Gillan a fost de acord să onoreze contractele încheiate pentru următoarele șase luni, chiar dacă acest lucru însemna că el și Blackmore aveau management separat. Situația nu a aplanat conflictul dintre ei. Collin Hart își amintește de o întâmplare după un concert din Cleveland. „Ian Gillan era în culise vorbind cu câțiva prieteni. Ritchie a intrat în cameră, a luat de pe masă o farfurie cu spaghetti și i-a pus-o pe față lui Gillan – în văzul tuturor. Toată lumea se aștepta la o explozie, dar aceasta nu a venit. Niciodată. Gillan, pur și simplu, a stat acolo pe canapea, calm, și-a șters ochii de sos și de spaghetti și a continuat să discute cu prietenii, ca și când nimic nu s-ar fi întâmplat. Acest lucru l-a scos din minți pe Ritchie care a plecat trântind ușa, gândindu-se la alte moduri de răzbunare”.
După incidentul cu spaghetti, Ian Gillan s-a distanțat de colegii lui. Zbura separat și adesea stătea la un alt hotel, evitând să interacționeze cu vreunul dintre ei. „Se urca în mașină cu 10 minute înainte de show, urca pe scenă, cânta și apoi pleca fără să vorbească cu nimeni”, povestește Colin Hart. Pentru a-și sublinia libertatea, și-a tuns părul și și-a lăsat barbă. Era însoțit peste tot de iubita lui, Zoe. Potrivit lui Colin Hart, cuplul era un fel de Lennon-Yoko din Deep Purple: „Erau nedespărțiți. Mergea peste tot cu el. Știu că restul trupei nu o simpatiza deloc. Ea nu scotea nicio vorbă, ceea ce era înfricoșător. Pur și simplu stătea acolo, nemișcată și se uita în gol. Nici măcar nu zâmbea”.
Astăzi, Gillan recunoaște: „Succesul îți poate lua mințile. Probabil, și eu am fost la fel de nesimțit ca Ritchie. Poate chiar mai mult, mai ales în ceea ce privește situația personală și toate iubitele mele… A fost o perioadă dificilă pentru toți”. Oricum, la vremea respectivă, nu doar Gillan era cu un picior în afara trupei. Pentru o vreme, Roger Glover a fost convins că atât Ritchie Blackmore cât și Ian Paice vor pleca. „Ritchie cocheta cu ideea de a pleca și de a forma o trupă cu Phil Lynott și Paicey. Urma să fie un trio”, spune Glover. Managerii trupei, Tony Edwards și John Coletta, au discutat cu Roger Glover și cu Jon Lord despre posibilitatea de a-l determina pe Ian Paice să rămână în trupă, astfel încât să găsească un nou chitarist și un nou solist, iar Deep Purple să meargă mai departe. „Din câte știu eu, acesta era planul. Eu și cu Jon am vorbit cu Paicey care ne-a spus că se va gândi la acest lucru”, spune Glover.
Ultimul concert al lui Ian Gillan cu Deep Purple a fost la Osaka în iunie 1973, în aceeași sală, unde, în urmă cu 10 luni fusese înregistrat albumul „Made In Japan”. Atunci, Ritchie Blackmore a decis că acela a fost și ultimul concert cu trupa pentru Roger Glover. „Cred că Ritchie voia un basist mai virtuoz, poate pe unul care să poată cânta și cu vocea. Așa este el, căuta schimbarea în permanență. După concertul de la Osaka, ne-am întâlnit pe scări și, deși nu vorbisem unul cu altul de câteva zile, mi-a dat vestea și mi-a spus că nu e nimic personal, este vorba despre afaceri”, spune Glover.
Astăzi, Roger Glover recunoaște că a fost devastat. Colin Hart își amintește că l-a văzut pe jos, în cabina de probe, plângând. „Și Jon și Ian erau supărați din cauza plecării lui Roger. Au încercat să-l liniștească dar nu au putut”, povestește Hart. „A fost greu. Nu mi-a picat bine vestea. Muncisem mult pentru această trupă, viața mea se schimbase datorită grupului Deep Purple și, dintr-o dată, cineva îți trage preșul de sub picioare. A fost o căzătură grea pentru mine”, a declarat Glover.
În schimb, Ian Gillan a avut o altă abordare. Ultimul concert l-a cântat cu mâinile în buzunare și un zâmbet larg pe față. „Nu am fost trist deloc, parcă scăpam de o povară. Este greu să explic de ce eram bucuros în aceea noapte. Probabil, eram fericit pentru că scăpam de nefericire”.
Colin Hart povestește: „Ian Gillan era în extaz. A urcat pe scenă, a dat ce a avut mai bun, apoi a ieșit în oraș, la cină. În schimb, Roger parcă era mort. Au avut un concert excelent, iar la sfârșit era trist că s-a terminat totul. Am încercat să-l conving pe Gillan să rămână. Știam că și Roger încercase să-l facă să se răzgândească. În schimb, Ritchie își freca palmele de bucurie gândindu-se că e timpul să meargă mai departe”.
Ian Paice și Jon Lord sperau să aplaneze conflictele și să-i împace pe toți în timpul lungului zbor spre Londra. Dar Gillan și Zoe plecaseră deja cu un alt avion, iar cu Roger nu se putea discuta. Acest line-up era distrus.
„Abia după câteva zile ne-am dat seama că Ian Gillan și Roger Glover nu se mai întorc în trupă”, spune Ian Paice. „Mi-a părut foarte rău pentru Roger și uneori mă întreb ce s-ar fi întâmplat dacă el ar fi rămas în trupă. Oare Ritchie ar fi stat mai mult cu noi? Poate că ar fi fost mai bine să luăm o pauză de șase luni și apoi să ne reunim. Dar, la vremea respectivă, nimeni nu lua pauze. Așa că… asta a fost”.
Astăzi, „Made In Japan” este „tăticul” albumelor duble live și un punct de referință din istoria Deep Purple. După 40 de ani de la lansarea acestui album, Roger Glover recunoaște că încă îl ascultă cu plăcere: „Mă uimește și astăzi. Retrăiesc momentele acelea de pe scenă. Este foarte important să te înțelegi din priviri cu colegii de trupă”.
sursa: Classic Rock Magazine
 
Deep Purple 13 mai nouPe 7 aprilie, Deep Purple va lansa cel de-al 20-lea album de studio, „InFinite”, care va fi promovat în cadrul turneului „The Long Goodbye Tour”. Pe 13 mai, britanicii vor susține un concert în parcarea A de la Romexpo din București.
În deschidere va urca pe scenă trupa Monster Truck.
Biletele sunt disponibile la prețurile de 130 lei (Gazon B), 190 lei (Gazon A), 270 lei (Golden Ring), 350 lei (Tribuna). Biletele se pot cumpăra online pe www.eventim.ro, sau prin rețeaua Eventim (magazinele Germanos, Vodafone, Orange, Domo, librăriile Humanitas, librăriile Cărtureşti).
Evenimentul este organizat de Events, mai multe info găsiți aici: http://andreipartos.ro/monster-truck-in-deschidere-la-deep-purple-13-mai/

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here