INTERVIU EXCLUSIV |BILLY SHEEHAN: „Cred că radioul trebuie să se reinventeze” (20.10.2012)

0
34

Billy Sheehan. Un tip deosebit. Un mare basist. Un om modest. Ne privea cu oarecare teamă de pe canapea. E drept că şi noi (3 oameni: două fete şi un băiat) am dat buzna în cabina lui împinşi de la spate de organizatorii concertului susţinut de Mike Portnoy, Billy Sheehan, Derek Sherinian şi Tony MacAlpine în Chaos Club (fost JukeBox Venue) din Bucureşti. Cămăruţa a devenit dintr-o dată neîncăpătoare. Şansa de a sta de vorbă cu unul dintre cei mai buni basişti ai lumii a venit pe neaşteptate. Am aflat că îi putem lua interviu la faţa locului. Judecând după privirea lui Billy, nici el nu se aştepta la vreo întâlnire cu presa. Era mai degrabă dornic să repete… Stătea pe canapea cu basul în braţe şi exersa de zor, mimând fiecare notă în parte. L-a rugat pe colegul nostru fotoreporter (cu mine mai erau doi prieteni de la revista VIP) să nu îi facă fotografii. “Abia m-am trezit, nu sunt aranjat… te rog să nu faci poze”.
Nu a fost un interviu clasic, din simplul motiv că nu aveam strucurate nişte întrebări ca lumea. A fost, în schimb, una dintre cele mai plăcute, sincere şi entuziaste discuţii pe care eu le-am avut cu o vedetă de talie mondială. Billy Sheehan este un povestitor excepţional! Am să vă redau mai jos dialogul nostru care a durat 17 minute!
Fără să renunţe la bas, Billy s-a ridicat în picioare şi a început să se uite cu atenţie în jurul său. Era un pic dezordine, camera era mică, era lesne de înţeles că nu prea aveam loc. A început să mute unele obiecte dintr-un loc într-altul până când s-a asigurat că avem 3 locuri. Colegii mei s-au aşezat, eu am preferat să stau în picioare ca să fiu sigură că reportofonul va înregistra bine în special vocea lui Billy, având în vedere că nu eram chiar lângă el.
Billy Sheehan: Şi… cam ce anume aţi vrea să mă întrebaţi (n.r.- zice Billy, uitându-se când la unul când la altul).
Reporter: Păi, ne-am dori, de exemplu, să ştim cum a luat fiinţă acest proiect.
Billy Sheehan: Hmmm… Mike avea nevoie de nişte instrumentişti pentru a cânta la un eveniment special în Los Angeles. Aşa că a luat legătura cu mine şi cu Tony şi Derek. Ne-a rugat să-l ajutăm să interpreteze câteva piese. Am învăţat piesele respective, am cântat la evenimentul acela. Totul a ieşit foarte bine, aşa că am fost invitaţi la alt eveniment. Apoi Derek a zis: “Hey, de ce să nu cântăm mai multe show-uri? Poate iese ceva bun”. Noi suntem foarte buni prieteni. Eu am mai lucrat cu fiecare în trecut. Ideea lui ne-a încântat pe toţi. Derek a contactat câţiva promoteri care au aranjat un turneu. Aşa că, iată-ne aici, în România (n.r. – în timp vorbea cu noi degetele îi alergau pe corzile basului).
Reporter: Voi aveţi şi un DVD împreună…
Billy Sheehan: …Da, DVD-ul a fost filmat la primul eveniment. E un produs foarte bun pentru cei care vor să înveţe să cânte la tobe, bas, chitară sau keyboards. Cred că le poate fi de mare folos oamenilor.
Reporter: Când eram afară, primii spectatori veniţi la club vorbeau cu entuziasm despre voi şi îmi exprimau dorinţa de a avea un CD cu piese noi în actuala formulă. V-aţi gândit şi la aşa ceva?.
Billy Sheehan: Da… lucrăm la câteva piese. Să sperăm că vom găsi o casă de producţie care să fie interesată de un astfel de produs. Dacă vom găsi un producător, vom scoate CD-ul. Mie mi-ar plăcea să îl facem”. (n.r. – Omul se mai relaxase puţin şi parcă începea să ne acorde mai multă atenţie decât basului său).
Colega mea de la VIP (Anca Lăpuşneanu) l-a întrebat cum şi-a petrecut ziua în România.
Billy Sheehan: A fost ok, dar călătorim mult… stăm mai mult în avion. Nu prea avem timp să vedem nimic din oraşele în care mergem. Pentru noi, cel mai important este să apucăm să dormim pentru că noi călătorim în mod constant şi este foarte obositor. Aşa că am luat o masă bună la restaurant. M-am dus în cameră, am deschis uşile de la balcon, priveliştea era minunată, multă verdeaţă, pomi, un lac, o zi extraordinară. Mi-a plăcut foarte mult acest loc. Din oraş am văzut foarte puţin, atât cât am mers cu maşina de la hotel până aici, la club. A fost fantastic, dar când eşti în turneu nu ai prea mult timp la dispoziţie pentru că… nu ai zile libere de obicei”.
Reporter: Ai mai fost în România şi anul trecut cu Mr Big… aţi cântat la Hard Rock Café…
Billy Sheehan: Da, aşa este. Îmi amintesc cu mare plăcere de acel concert. Ne-am simţit foarte bine. A fost un concert mai special pentru că noi, de obicei, nu cântăm la Hard Rock Café. Dar a fost un public excelent şi extrem de numeros.
Reporter: Eşti implicat în foarte multe proiecte. Cum le abordezi din punct de vedere al compoziţiilor?
Billy Sheehan: Ooo, în moduri extrem de diferite. Dar totul se schimbă în mod natural. Dacă sunt, de exemplu, cu o formaţie ca aceasta de acum, tind să compun piese în forţă, energice. Cu Mr Big, de exemplu, care este o trupă cu solist vocal, tind să scriu piese pentru un solist, cu mai multe armonice. Pe de altă parte îmi place să scriu şi piese jazzy. În cariera mea am cântat muzică extrem de diversă. Am abordat multe genuri: pop, am lucrat cu mulţi solişti, heavy-metal, fusion – şi toate mi-au plăcut. Dar ce vreau să subliniez este că am trasat linii între aceste genuri. Nu-mi place să le amestec.
Reporter: Cum ţi-a schimbat muzica personalitatea? (întrebare adresată de colega mea Anca)
Billy Sheehan: Am fost şi am rămas un fan al muzicii. Ascult foarte multă muzică şi sunt interesat de diverse genuri. Din punctul meu de vedere, muzica este o formă de artă extraordinară. Este numărul 1 într-un top al artelor. Mulţi filosofi au şi explicat de ce este aceasta în fruntea unui astfel de clasament. Îi schimbă pe oameni într-un fel în care celelalte forme de artă nu vor putea niciodată să o facă. Faptul că eu sunt atât de apropiat de muzică mi-a schimbat mult viaţa. M-a ajutat să înţeleg lumea şi viaţa mai bine. Mi-a modelat personalitatea. Eu încerc să-l fac pe ascultătorul din faţa mea să simtă exact ceea ce simt eu când ascult muzică. Vreau să reuşesc să influenţez oamenii cu muzica mea la fel cum am fost şi eu influenţat de muzica altora.
Reporter: Sunt curioasă care este perspectiva unui basist, pentru că solistul este mereu în faţă, chitaristul solo la fel…
Billy Sheehan: Scopul basului este să dea culoare ritmului. Dacă laşi bateria singură atunci este… o simplă baterie. Dar când vine basul alături de baterie, atunci este definit tonul, ritmul. Basistul este puntea de legătură între timp şi melodie. Ca basist, acesta a fost mereu job-ul meu: să fiu legătura dintre timp (care este de fapt bateria) şi melodie (solistul vocal).
Reporter: Şi când faci solo-uri?
Billy Sheehan: Este ca… un pian… o vioară… sau mai degrabă ca atunci când l-am văzut pe Hendrix cântând Star Spangled Banner – pe care a învăţat-o singur. Un solo de bas este o modalitatea de a te exprima artistic. Nu este modul normal de a cânta la bas, aşa cum o faci cu o trupă. Fac solo-uri la bas încă de la începutul anilor 1960.
Reporter: Ai vrut mereu să fii basist?
Billy Sheehan: Da! Încă de la început. Idolul meu la bas era un vecin, pe care îl chema Joe şi cânta la bas. Chiar înainte de a avea primul meu instrument mi-am dorit un bas.
Reporter: Cred că astăzi avem nevoie de basişti care să studieze instrumentul acesta încă de la început. Pentru că, de obicei, când întreb pe cineva cum ai ajuns basist îmi spune: “nu am fost atât de bun la chitară aşa că am devenit basist”.
Billy Sheehan: E adevărat. Avem nevoie de oameni pasionaţi de bas, care să studieze cu atenţie şi cu dăruire acest instrument. După cum îţi spuneam, Joe a fost primul meu erou. Era un tip plăcut de toate fetele, avea motocicletă şi cânta la bas. M-am îndrăgostit pur şi simplu de basul lui enorm! Îl rugam mereu să mă lase să cant şi trăgeam de corzile acelea grose până când făceam bătături la degete (n.r. – Billy ne arată exact cum făcea, trăgând cu convingere corzile basului). Stăteam în camera mea şi îi ascultam cum repetă. Auzeam basul şi eram pur şi simplu fascinat de sunetul acela rotund şi puternic pe care-l scotea.
Reporter: Tatăl tău era un entertainer, un povestitor. Te-a sprijinit când i-ai spus că vrei să fii musician?
Billy Sheehan: Nuuu! La început, deloc! Lui nu îi plăcea ideea de rock’n’roll. Nu avea o părere bună despre băieţii cu părul lung… Dar până la urmă am câştigat. Când tatăl meu a murit, din cei patru copii ai lui, doar poza mea o avea în buzunar.
Reporter: Îţi cumpăra albumele? (întrebare adresată de colega mea)
Billy Sheehan: Nu cred… Nu m-a văzut niciodată live în concert… O singură dată a fost pe punctul de a mă vedea cu Mr Bigdar concertul a fost anulat din cauza ploii torenţiale. Fratele meu m-a văzut de trei sau patru ori. Mama şi surorile mele veneau des la concertele mele, dar tata nu m-a văzut niciodată.
Reporter: Fraţii tăi sunt muzicieni la rândul lor?
Billy Sheehan: Nu! Eu sunt singurul care cântă din familie. Dar mama mea era o mare iubitoare de muzică. Asculta foarte multă muzică şi avea şi foarte multe autografe: de la Frank Sinatra, Benny Goodman şi mulţi alţii. Mama cunoştea multe genuri de muzică şi mi-a insuflat şi mie dragostea faţă de muzică. Avea o ureche foarte bună!
Reporter: Mai contează astăzi pentru un artist să fie difuzat la radio?
Billy Sheehan: Nu. Radioul a murit, din multe puncte de vedere. Unde este radioul care difuzează trupe noi, aflate la început de drum, piese noi din diferite genuri muzicale? Radioul îi difuzează acum pe cei care sunt numiţi “clasici”. Cred că e bine să difuzezi muzică din anii 1940, 1950, 1960, 1970, 1980, 1990, dar trebui să dai şi piese noi, trupe noi, artişti noi. Dar acum Internetul a schimbat totul. Nu mai avem nici case de discuri.
Reporter: Şi atunci mai are vreun sens să lansaţi discuri sau preferaţi să cântaţi în concert?
Billy Sheehan: Eu întotdeauna am preferat concertele. Am făcut discuri ca să am o scuză să plec în turneu şi să mă întâlnesc cu publicul. Dar îmi place şi procesul de înregistrare… îmi place şi să ascult albume. Pe iTunes am peste 100 de piese. Este o colecţie mare. Dar revenind la Radio. Cred că acesta trebuie să se reinventeze. Nu poate să facă acelaşi lucru ca în anii ‘60-’80. Trebuie să vină cu ceva nou. Sunt pe Internet câteva posture bune. Oamenii au nevoie de DJ!! Când eu eram tânăr, DJ-ul avea puterea. Ei erau cei mai puternici din industria muzicală. Ei decideau ce difuzează în programele lor. Dar acum puterea s-a transferat la managerul postului de radio. Acum într-un post de radio, DJ-ul e pe ultimul loc ca importanţă. Avem managerul postului, director, bla,bla, secretare, bucătarul, femeie de serviciu şi pe urmă vine şi DJ-ul. Astăzi el face ce i se spune. Pe vremea mea, acesta îşi construia singur programul. El decidea pe cine difuzează. Avem nevoie de asta şi acum! Acum avem atâtea trupe… suntem bombardaţi pe Internet de diverse proiecte muzicale. Eu, ascultător nepriceput, pe cine să ascult?! Am nevoie de un cunoscător care să-mi prezinte trupe noi! În Buffalo aveam un post de radio extraordinar şi un DJ pe măsură. El ne ţinea la curent cu tot ce apărea nou pe piaţă, abia aşteptam să înceapă emisiunea lui. După aceea dădeam fuga în magazine, cumpăram discul şi învăţam piesele respective. Aşa deveneau artiştii populari. DJ-ul avea un rol crucial. Iar astăzi avem nevoie de astfel de DJ!
Reporter: Cum a schimbat muzica MTV-ul?
Billy Sheehan: A stricat-o. Ştii că ţi-am spus că mai devreme că muzica este numărul 1 în topul formelor de artă?… Îţi explic acum şi de ce este aşa. Când asculţi muzică creezi o imagine în mintea ta. Asculţi piesa şi emoţiile pe care ţi le transmite, te ajută să vizualizezi ceva… fiecare vede altceva, în mod evident. Îmi amintesc de o trupă… cred că se numea Wang Chung… Cântau o piesă: “Everybody have fun tonight/ Everybody have fun tonight/Everybody Wang Chung tonight” (n.r – Billy cântă acompaniidu-se la bas). Ascultam şi mi se părea o piesă extrem de distractivă (n.r – cântă din nou refrenul cu nerv şi pasiune în glas). În mintea mea era distracţie maximă pe piesa asta. Apoi am văzut videoclipul la MTV… nişte tipi care cântau piesa fără niciun pic de vlagă (n.r – cântă din nou şi redă exact atmosfera plictisitoare din videoclip), perfect imobili. S-a dus toată fantezia mea după ce am văzut videoclipul. (aici puteţi vedea video-ul http://www.youtube.com/watch?v=BoXu6QmxpJE ). Am urât faptul că mi-au distrus imaginea despre această piesă. Mie mi se părea o piesă distractivă, una pe care sari în sus de bucurie… Dar ce am văzut la MTV mi s-a părut oribil. Să ne înţelegem, îmi place să văd la TV un concert al unei trupe. Dar MTV-ul a pus prea mult accent pe partea vizuală. Oamenii au uitat că muzica este de fapt sunet (n.r – trage nervos de corzile basului, care scoate sunete cristaline). Uneori contează şi partea vizuală. Dar acum oamenii au început să asculte muzică cu ochii… dacă trupa arată bine, atunci le place. Eu sunt de părere că ascultătorul de muzică devine parte din artă atunci când crează în mintea sa imagini în urma emoţiilor transmise de muzicianul respectiv.
Reporter: Îţi aminteşti care a fost primul concert pe care l-ai văzut?
Billy Sheehan: Cu siguranţă! Jimi Hendrix! Primul concert la care am fost. Un început destul de bun, nu-i aşa? (n.r -zâmbeşte fericit)
Reporter: Categoric! Cum a fost?
Billy Sheehan: A venit pe scenă… Şi îmi amintesc că stătea cu picioarele pe stativul microfonului (n.r – ne arată cu mâna cele trei picioruşe ale stativului; se ridică în picioare şi imită poziţia lui Hendrix în faţa microfonului). Cânta Fire (n.r – începe şi Billy să fredoneze piesa) şi pur şi simplu nu se mişca de acolo. Dar mulţimea era în delir, ţipau toţi! Era absolut de necrezut, era fantastic. Am fugit în faţa scenei, pentru că la vremea respectivă nu erau gardieni, şi am făcut câteva fotografii. Nu-mi venea să cred că este atât de aproape de mine. Am făcut o grămadă de fotografii şi apoi m-am întors la locul meu. A doua zi am dus filmul la developat, iar cei de la magazin mi-au trimis o scrisoare în care îşi cereau scuze că mi-au stricat filmul. Am fost atât de dezamăgit… Eu cred că de fapt mi l-au furat, au păstrat filmul pentru ei! Mi-au luat pozele cu Jimi Hendrix! A fost primul meu concert! Am fost norocos să trăiesc într-o vreme în care creativitatea muzicală era extraordinară. Erau foarte multe trupe. Aveam Mahavishnu Orchestra şi Aerosmith, aveam New York Dolls şi Mott The Hoople. Diversitatea era mare într-un concert.
Reporter: Cum a schimbat invazia britanică lucrurile în muzică?
Billy Sheehan: Totul s-a schimbat atunci! Lumea întreagă arăta diferit. Eu am văzut show-ul The Beatles la tv. După aceea totul era diferit. Toată lumea vroia să fie într-o trupă! Mergeai pe stradă şi vedeai şi auzeai trupe repetând la fiecare colţ. Toată lumea cânta. La vremea respectivă nu erau jocuri video, telefoane, muzica era pentru noi o sursă de distracţie, un motiv de a ne întâlni cu prietenii. Ne plăcea să cântăm live. Am cântat în Buffalo 21 de zile, în fiecare seară. Şi făceam show-uri diferite, nu reluam nimic. Cântam în mod constant şi erau vremuri extraordinare.
Reporter: Ai şi studiat muzică la şcoală?
Billy Sheehan: Nu. Am învăţat singur. Nu am terminat nici liceul. Am renunţat la şcoală. Dar în vara aceasta mi-au făcut cadou diploma de absolvire (n.r. – Billy râde cu poftă). Dar ştiţi de ce mi-au dat diploma? Pentru că directorul şcolii la care eu am învăţat este basist şi cântă şi el într-o trupă.
Reporter: Mulţumim mult Billy!
Billy Sheehan: Plăcerea a fost a mea! Eu vă mulţumesc!
I-am strâns mâna lui Billy şi i-am urat succes. Ne-am strâns lucrurile, dar parcă nu ne venea să plecăm aşa… fără o fotografie… Mi-am luat inima în dinţi şi l-am întrebat dacă se poate, deşi iniţial spusese că nu prea vrea poze. Extrem de amabil şi cu un zâmbet larg pe faţă, Billy acceptă imediat. După ce a făcut fotografii cu noi toţi, îi spune fotoreporterului că poate să îi facă câteva şi singur.
 
Despre concert puteţi citi aici:
http://andreipartos.ro/mike-portnoy-billy-sheehan-derek-sherinian-si-tony-macalpine-lectie-de-muzica-in-chaos-venue-20-10-2012/

Follow me
Follow me

Ultimele postari ale lui Andrei Partos (vezi toate)

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here