EXCLUSIV!! IAN ASTBURY (The Cult): „Industria muzicală este un dezastru din cauza faptului că trupelor mari, precum The Rolling Stones sau U2, le pasă doar de sine” (1.07.2012)

0
185
Ian Astbury
Ian Astbury

Interviu de Iulia Radu
E duminică. Zi toridă. Iar eu mă aflu pe betoanele de la Romexpo. The Cult tocmai îşi încheiase recitalul. Stăteam de vorbă cu câţive colegi din presă la câţiva metri de cortul fotoreporterilor şi al cameramanilor. La un moment dat, ne atrage atenţia agitaţia nefirească din cort. Reporterii au făcut cerc în jurul cuiva, fotoreporterii trag cadre după cadre. IAN ASTBURY a venit să salute presa. Este însoţit de managerul lui. Toată lumea vrea o poză, o declaraţie. De partea cealaltă a gardului se îmbulzesc zeci de fani care doresc autografe, fotografii şi o strângere de mână. Ian răspunde cu calm întrebărilor. E doborât de căldură, dar nu pare grăbit. Întreb dacă se poate face un interviu cu el (mai întrebasem şi înainte şi răspunsul fusese cât se poate de ferm: „NU, nu vorbeşte nici cu mama”). „Nu se poate, încearcă să îi iei un ID pentru radio„. Dar eu nu voiam un ID, voiam un interviu. Pregătisem câteva întrebări şi… omul era acolo, între jurnalişti, dispus să stea de vorbă cu noi. De ce să nu încerc?! După câteva minute bune petrecute în cortul presei, Ian s-a îndreptat către culise fiind înconjurat de fani, oferind autografe şi lăsându-se fotografiat, felicitat de toată lumea. Îl văd pe Dan, managerul lui, şi decid să-l abordez. Îl întreb dacă pot face un interviu scurt cu Ian. Îi spun despre emisiunea lui Andrei şi despre faptul că interviul va apărea şi online. Răspunsul vine prompt: „Sigur că da! Ai acces în spate?” Îi arăt acreditarea. „Ok, vorbeşti cu Sonia şi îi spui să te aducă la noi după 20 de minute”. Îi mulţumesc şi mă retrag. Merg glonţ la cortul presei. Ghinion! Gabriela şi Sonia plecaseră cu fotoreporterii şi cameramanii la scenă pentru că trebuia să înceapă recitalul Evanescence. Îl rog pe Valentin să mă ajute. Băiat drăguţ, Valentin mă conduce în culise. Abia acolo am intrat în panică. Nicio întrebare nu mai mi se părea de soi. Inima bătea ca nebuna. L-am sunat pe Andrei pentru a-i cere câteva sfaturi: ce să tai, ce să adaug, în ce ordine să adresez întrebările. Conversaţia mi-a dat încredere. Gândurile mi-au fost întrerupte de Valentin: „Haide!”. M-am ridicat aproape mecanic şi am intrat în holul de la Romexpo. Ian a zis că ar prefera să facem interviul afară. „Nu e prea mult zgomot, nu-i aşa?” Îi zic că e ok. Eram destul de departe de scenă, aşa că nu era nicio problemă. Mă întreabă despre clădirea Romexpo: „Aici se organizează expoziţii? E un spaţiu mare… Păcat că nu e mai multă verdeaţă”. Ne-am aşezat la o masă şi ceea ce a urmat puteţi citi şi asculta mai jos.

Audio:


Reporter: Bine ai revenit în România!
Ian Astbury: Mulţumesc!
Reporter: Cum ai descrie publicul din România?
Ian Astbury: Ştii care e partea interesantă… Am mers în multe ţări şi nimeni nu ne-a întrebat ce părere avem despre publicul de acolo… Mi-ar plăcea, de exemplu, să aflu şi eu de la publicul român ce părere are despre noi, pentru că voi aţi fost o bună perioadă de timp deconectaţi…. Eu când vin aici, nu mă gândesc la „publicul român” ci la publicul meu. Dar este adevărat că există diferenţe. Îmi place aici pentru că se simte prospeţimea, tinereţea publicului. Văd mult optimism în ochii oamenilor. În Europa de Vest, în Statele Unite oamenii sunt… pfaaa… nevrotici, încrâncenaţi. În schimb, aici oamenii sunt mai relaxaţi, mai dornici de distracţie şi sunt într-o permanentă stare de alertă.

Reporter: Felicitări pentru noul CD, Choice Of Weapon
Ian Astbury: Mulţumesc! L-ai ascultat?
Reporter: Doar o piesă…
Ian Astbury: Doar o piesă? Apreciez faptul că ai fost sinceră! Chiar apreciez! Pe bune! Şi asta pentru că de obicei, jurnaliştii mă întreabă: Ai un album nou? Spune-mi despre el. Şi eu îi întreb, ce vreţi să ştiţi: când a fost înregistrat, unde, ce anume m-a influenţat atunci când l-am scris, cum l-am scris… şi apoi îi întreb dacă le-a plăcut vreo piesă de pe el şi abia atunci descopăr că ei nu au ascultat deloc albumul. Aşa că apreciez că ai ascultat o piesă.
The Cult – For The Animals
http://www.youtube.com/watch?v=WTKLJUZcUFw
The Cult – Lucifer
http://www.youtube.com/watch?v=dxGGzL1B-SQ
The Cult – Honey From A Knife
http://www.youtube.com/watch?v=PDyYnj2G66E
The Cult – The Wolf
http://www.youtube.com/watch?v=328L6_0aHtQ
The Cult – Amnesia
http://www.youtube.com/watch?v=bQsny2Pu … ure=relmfu

Reporter: Un artist ca tine, care are o carieră lungă şi mulţi fani, poate lansa un album oricând doreşte?
Ian Astbury: Nu poţi să lansezi oricând… sigur că poţi forţa lucrurile, dar nu cred că este bine. Trebuie să ai timp să acumulezi energie, idei care mai apoi se transformă în ceva. Şi abia apoi spui: „Ok, acum putem face un album”. Când ne-am lansat, tot ceea ce făceam noi era: album, turneu, album, turneu, album, turneu. Când am ajuns la albumul Ceremony (n.r. în 1991) totul devenise un proces obositor, intrasem într-un fel de rutină. Şi lucru acesta a „omorât” trupa. Apoi am făcut un album în 1994 care a avut un aer mai proaspăt, a fost mai spontan. Când am revenit, după patru sau cinci ani, am decis că nu mai vrem să urmăm acest proces. Nu mai vrem să facem albume pe bandă rulantă. Le vom face doar atunci când suntem pregătiţi, când simţim că avem ceva de spus. Acum aşa facem. Vestea bună este că am început, în 2009-2010, să lucrăm cu producătorul nostru Chris Goss. Am scris împreună cu el multe piese, foarte multe, aşa că acum avem material neînregistrat şi am putea să lansăm un alt album chiar şi mâine dacă vrem asta. Deci, următorul nostru album va veni mai repede decât se aşteaptă lumea.

Reporter: Vezi vreun viitor pentru CD-uri?
Ian Astbury: Nu. E un format pe moarte. Dar ideea de a face albume cred că este încă viabilă. Contează mult strategia pe care o alegi atunci când îl lansezi. E bine să le dai oamenilor şi „bucăţi”, dar uneori e bine să le oferi şi o poveste întreagă. Şi albumul Choice Of Weapon este o poveste. Am făcut înainte două EP-uri, pe care noi le-am numit „Capsule 1” şi „Capsule 2” şi acestea au fost poveşti. Cred că trebuie să ţinem pasul cu vremurile, trebuie să evoluăm. Eu am văzut atâtea formate: vinil, casete, single-uri, CD-uri, mp3-uri, flac files. Dar mie îmi place vinilul. Întotdeauna mi-a plăcut acest format. E ceva magic cu acest format. Atunci când îl deschizi e ceva special… poate pentru că îl poţi ţine în mână, ai impresia că ţii ceva substanţial în mâinile tale. Are o calitate… organică. Nu e ceva fragil, ai impresia că e ceva puternic. Spre deosebire de vinil, când iei în mână un CD carcasa se poate rupe oricând şi faci mizerie prin casă. Mie îmi place cum sunt aşezate vinilurile mele în casă.

Reporter: Eşti colecţionar?
Ian Astbury: Nu aş spune că sunt colecţionar… Nu colecţionez muzică. O ascult. Eu îmi ascult şi albumele mele, nu le pun pe raft şi uit de ele acolo. Îmi place foarte mult să ascult muzică. Acum chiar încerc să-mi refac colecţia de muzică pentru de-a lungul timpului am mai pierdut unele discuri, pe altele trebuie să le înlocuiesc pentru că s-au deteriorat din cauza faptului că le-am ascultat des, ascult multă muzică atunci când călătoresc. Caut mereu muzică, îmi place să ascult krautrock, trupe precum La Dusseldorf, Neu!, Can, David Bowie… îmi place foarte mult David Bowie. Colecţionez astfel de discuri dar o fac pentru a le asculta, nu pentru a le uita pe undeva în ţiplă, nedesfăcute.

Reporter: Crezi că muzicienii tineri, mai dau atenţie rădăcinilor muzicii?
Ian Astbury: Nu neapărat. Poate că unii, câţiva, o mai fac. Dar, până la urmă de ce ar face acest lucru?! Tinerii pur şi simplu răspund la ceea ce li se oferă, la mediul în care trăiesc. Vezi tu, este interesant cum trupe, care au deja în spate ani mulţi de experienţă, precum The Rolling Stones sau U2, nu dau impresia că încearcă să ajute trupele tinere. Se ajută pe ei. Industria muzicală este un dezastru din cauza faptului că trupelor mari le pasă doar de sine. Nu dau niciodată nimic înapoi. Sigur, e minunat să iei pe cineva să-ţi cânte în deschidere, dar asta înseamnă că dai unei trupe o scenă pe care se poate desfăşura. Dar ei fac asta doar pentru a arăta cât sunt de cool. Totul se rezumă la afaceri, la imagine. În 1990, eu am făcut un festival, care se numea A Gathering Of The Tribes care mai apoi şi-a schimbat numele în Lollapalooza, iar acesta a fost modul meu de a da ceva înapoi comunităţii. Şi aveam 27 de ani când am făcut acel festival, dar eu aşa am fost crescut: trebuie să dai comunităţii ceva înapoi. Întotdeauna am încercat să îi ajutăm pe alţii, nici noi nu avem foarte mult, dar atât cât putem încercăm să ajutăm. E important să atragi atenţia asupra trupelor tinere.

Reporter: Pe măsură ce viaţa devine mai uşoară, este mai greu să compui piese?
Ian Astbury: Hmmm… nu am avut niciodată o viaţa uşoară aşa că nu ştiu (zâmbeşte). Ce este o viaţă uşoară? Eu am avut parte de multe obstacole şi încercări în viaţa mea. La fel şi prietenii mei, deşi fiecare are un drum diferit. Cred că este important să te conectezi la ceea ce se află înăuntrul tău şi să iei acea energie şi apoi să o transformi în ceva.

Reporter: Ai format o trupă în Bradford….
Ian Astbury: The Cult a fost înfiinţată la Londra, Southern Death Cult a fost înfiinţată la Bradford în 1981.

Reporter: Care era scena muzicală atunci?
Ian Astbury: Atunci erau pe val Joy Division şi în general new wave. The Clash erau încă mari. Noi am cântat în deschiderea lor în 1982. Şi The Ramones şi Talking Heads erau foarte activi pe scena muzicală. Era o perioadă gothică, sau mai bine zis post-punk, death-rock… Sau poate că ar fi mai bine să îi zic punk pentru că noi nu prea ştiam să cântăm la instrumente. Doar Mick (n.r.-Iles) ştia să cânte la chitară ca lumea. Cânta de la 15 ani. El crescuse ascultând Sex Pistols şi Free, Mick Ronson, David Bowie. Eu l-am descoperit pe Bowie când aveam 10-11 ani, el era foarte important.

Reporter: Cu toată tehnologia care ne înconjoară, pentru un artist mai este importantă difuzarea la radio?
Ian Astbury: Depinde… În unele ţări mai există radio, în altele este pe cale de dispariţie… În Statele Unite radioul este distrus, dispare. Există o companie care cumpără staţiile radio şi au făcut un singur program. Ei decid ceea ce se difuzează la 180 de staţii din toată ţara. Controlează programele. Sunt foarte puţine staţii radio acolo care au programe proprii. Aşa că radioul s-a schimbat foarte mult. Ei difuzează foarte multe trupe, din genuri diferite, rock clasic, hard rock, punk, post-punk, rock alternativ. Toate astea într-un singur program, ceea ce oferă o diversitate mare. Dar în acelaşi timp îţi şi limitează opţiunile. În America doar şoferii mai ascultă radioul cu atenţie şi plăcere. E mai dificil acum să îţi faci cunoscută muzica prin intermediul radioului.

Reporter: Dar atunci când faci un album, casa de discuri sau producătorul, îţi cere să faci şi o piesă „radio-friendly”?
Ian Astbury: Acum nu. Dar când eram la început, da, ne cereau acest lucru. Evident că noi nu îi ascultam (râde). Le spuneam că suntem de acord, dar făceam ce voiam noi. Singura dată când am încercat să facem ceva comercial, a fost când am făcut o piesă pentru un film… Gone In 60 Seconds. Piesa şi textul erau scrise pentru film, iar producătorul Jerry Bruckheimer a vrut ca piesa să rămână exact aşa cum era demo-ul. Nu a vrut să mai schimbăm nimic. Am decis să încercăm, dar nu ne-a plăcut deloc acea experienţă. Dar n-am avut încotro. Dar de obicei, casa noastră de producţie asculta discul atunci când era gata, iar noi le spuneam că nu vrem să schimbăm nimic şi ei ne lăsau în pace. Aveau încredere în noi că putem face ceva bun.

Reporter: Cum a început colaborarea cu Robby Krieger şi Ray Manzarek de la The Doors?
Ian Astbury: S-a întâmplat în urmă cu mulţi ani. L-am întâlnit pe Danny Sugerman… Îl ştii pe Danny? El a scris alături de Jerry Hopkins, cartea No One Here Gets Out Alive. Ceea ce se întâmpla cu The Doors nu era prea plăcut. Aproape toată lumea uitase de această formaţie. Prin 1979-1980, a fost lansată această carte. Care a avut un impact puternic. Şi apoi oamenii au început să asculte din nou The Doors. Iar la vremea respectivă Danny Sugarman era managerul The Doors. Şi au început să producă nişte documentare, volume cu versuri şi altele. La sfârşitul anilor 1980 a apărut filmul despre formaţia The Doors care a avut un succes uriaş. Atunci l-am cunoscut pe Danny pentru prima dată, chiar înainte să facă filmul. M-a întrebat dacă m-ar fi interesat actoria, dar nu mă interesa. Dar am rămas prieteni. Pe Ray şi Robby i-am cunoscut la o petrecere dedicată filmului despre formaţie. Ray şi Robby cântau alături de… Billy Idol. Iar Danny m-a sunat şi mi-a zis: „Te rog, vino încoace pentru că aici asist la un dezastru. Tipul ăsta e beat, e îngrozitor, te rog, vino şi ajută-ne”. Aşa că am dus acolo şi am cântat Break On Through (To The Other Side), LA Woman şi alte câteva piese. Atunci am cântat cu ei pentru prima dată. Apoi am mai cântat cu ei prin 1998-1999, când l-am întâlnit pe Robby într-un club. Apoi, în urmă cu vreo 12 ani, m-au invitat la o sesiune de autografe, am făcut alături de ei emisiunea VH1 Special Storytellers şi după aceea m-au rugat să cânt cu ei într-un concert. Am cântat. M-au întrebat dacă mai vreau să fac încă un concert. Şi am cântat cu ei în 5 concerte, în 10, în 30, apoi în 150 de concerte… Şi după atâtea show-uri împreună, le-am spus că nu mai pot continua. Era ca atunci când mănânci prea multă ciocolată.

Reporter: Cum era publicul în faţa căruia cântaţi?
Ian Astbury: Incredibil! Erau în public oameni de la 6 la 70 de ani. Toată lumea venea la concerte. În America de Sud am cântat pe stadioane unde veneau 60.000 de oameni. Era nebunie. Când am mers prima dată în Marea Britanie, am cântat pe Wembley şi a fost sold-out. Cântam numai în locuri unde încăpeau 20.000-80.000 de oameni. Dar la un moment dat, am simţit că făcusem tot ceea ce se putea face în acea formulă. Oricum, am făcut înconjurul lumii alături de ei. În prezent, Robby şi Ray cântă cu David Brock. Mie îmi place de David, dar cred că aş face-o din nou dacă Ray şi Robby ar mai apela la mine. Rămâne de văzut.

ian astbury si IuliaReporter: În urmă cu câţiva ani, am primit un disc care se numeşte Iommi. Şi mi-a plăcut foarte foarte mult Flame On. Cum a fost colaborarea cu Tony Iommi?
Ian Astbury: Minunată! E un tip extraordinar, un om cu picioarele pe pământ. Foarte umil, extrem de umil. Când am auzit prima dată melodia, pentru că Tony mi-a trimis partea melodică, mi-am amintit de Black Sabbath de la începuturi. Şi mie îmi place Black Sabbath din perioada de început pentru că erau interesaţi de filmele horror, nu era nimic satanic în ceea ce făceau ei, ci pur şi simplu ei explorau teritoriul cinematografiei horror. Îmi plăcea genul acela SF-horror. Aşa că m-am gândit imediat la benzile desenate cu X-Man, cu Cei 4 Fantastici. Iar când am ascultat muzica prima dată, mi-a venit în minte personajul Johnny Flame (The Human Torch) care spunea Flame On într-una din benzile desenate. Şi mi s-a părut imaginea ideală pentru acest cântec. Am avut o viziune: un deşert, un palat, un om care călătoreşte spre acel castel care trebuie să îi protejeze pe oameni de acel „om torţă”. Mi s-a părut că se potriveşte cu SF-ul şi partea abstractă pe care o iubeam atât de mult la Black Sabbath. Ascultând muzica am avut aceste viziuni şi aşa s-au născut versurile. Dar, desigur, jurnaliştii britanici nu au înţeles nimic… şi asta pentru că ei beau multă bere şi pur şi simplu, piesa nu era pentru ei… pentru nişte oameni conservatori, încuiaţi… ci se adresează unor oameni cu imaginaţie bogată. Şi trebuie să-ţi mai spun ceva: Brian May a cântat, de asemenea, pe acea piesă. Şi Matt Cameron. A fost distractiv. Tony Iommi este un tip de treabă.

Tony Iommi (Featuring Ian Astbury) – Flame On
http://www.youtube.com/watch?v=tulPARGsY4Y
Reporter: Mulţumesc mult pentru timpul acordat! Sper să ne revedem curând în România!
Ian Astbury: Mulţumesc şi eu! Cu mare plăcere revin oricând aici!

Follow me
Ultimele postari ale lui Andrei Partos (vezi toate)

1 COMENTARIU

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here