MIE MI-AJUNGE!

0
33

cheie (600 x 600)Articol de Dara Codescu
Tineretea mea s-a irosit in epoca ceausista. Lucram in invatamant si am insotit generatii intregi de elevi acolo unde rigorile comuniste o impuneau. Anul scolar incepea mereu cu muncile agricole. Inghesuiti in niste autobuze prin care intra praful din belsug, duceam copiii la cules de struguri, de porumb sau de cartofi. Ultima destinatie era si cea mai cumplita. Gaseam cartofii pe camp, scosi din brazde. Noi trebuia sa-i sortam, sa-i punem in cosuri si sa-i caram in niste remorci. N-aveai pic de umbra, copiii isi terminau curand rezervele de apa si continuau sa scurme cu mainile lor firave prin tarana, adunand cartofii. Intr-una din zile, pe tarla a aparut o brigadiera-barbata, care racnea si vantura in mana un bici. I-am spus sa lase biciul din mana, altfel voi lua copiii si voi inceta lucrul. A mers si m-a parat la directoarea scolii, care era nelipsita, nu de alta, dar trebuia sa fim supravegheati de ochiul ei vigilent. E, si a venit ea val-vartej, escaladand gramezile de cartofi, sa-mi spuna ca, daca nu-mi tin gura, vom avea probleme „la partid”. Probleme ar fi putut avea numai ea! Daca nu mai era directoare, daca nu mai era promovata, ea stie in ce scaun isi visa…
In timpul anului, „munca voluntara” se facea prin cartier. Cum ar fi stransul hartiilor de pe strada. Dar si de pe langa gardurile caselor, de unde urmareau locatarii mersul actiunii, ranjind tamp. Asa cum se hlizeau si CAP-istii patriei, atunci cand treceam prin sate cu autobuzele, ca ei nu munceau duminica!!! Trebuia s-o spun si p-asta.
Spectacolele de pe stadion erau la fel de umilitoare. Cei din tribune aveau cartoane cu litere in maini, cu care, la un semn avizat, se scriau osanalele ceausiste. Cu trupurile acelor copii, cu mintile lor naucite de comenzi absurde! Intr-un an, vajnica noastra directoare a considerat ca profesorii trebuie sa devina ei insisi lozinci. Am avut o cadere nervoasa. M-am intors catre colega mea si am scrasnit:
– Lidia, eu imi pierd mintile!
– Termina! Nu te gandi la ce faci, o sa treaca! Altfel, ii vei lasa pe cretinii astia sa-ti calce in picioare, nu numai viata, ci si moartea!..
Ma opresc aici cu evocarile dureroase. Cine a trait ce povestesc aici va intelege… Si revenim la ziua de astazi! Cand, o televiziune care se pretinde a fi „de stiri” nu mai pridideste sa difuzeze seriale cu viata dictatorului si-a sinistrei, reluand imbecilizant, aceleasi marafeturi rasuflate: ce zice fosta bucatareasa, ce mancau ei de sarbatori, ce mancau cainii lor, ce relatau apropiatii cuplului de analfabeti, cum jucau table, cum jucau volei, ce spunea arhitectul, ce indruga menajera, cum petreceau, cu cine, in ce locuri, toate tampeniile.
Ma intreb nauca: pentru cine se incropesc programele astea si de ce nu mai au ele sfarsit? Pentru palcul ala de nostalgici pe care ii vedem in fiecare an in Ghencea? Altfel, nu stiu cine ar muri de dorul celui care transformase un popor in maimute care sa raspunda mecanic la comenzi. Am stat in intuneric, am stat in frig, ne era teama sa privim si cerul, de teama ca vom fi acuzati de diversiuni romantice, intr-o vreme in care lucrarile congreselor erau indicate si permise, atat.
Si te pomenesti cu o streche de televiziune, sub nivelul OTV-lui de altadata, care intoxica non-stop cu un subiect traumatizant. Nimic din istoria Romaniei nu este in atentia institutiei amintite, decat epoca ceausista. Ca si cum n-am avea si alt trecut. Nu m-as mira ca, tot mangaind amintirile astea unidirectionate, sa auzim, intr-o zi, ca sinistrul cuplu a fost unul de oameni cumsecade, cu suflet mare si patrioti adevarati.
Pentru ca orice buruiana nerupta la timp creste si ucide totul in jurul ei!

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here