NU MI-E FRICĂ DE DUMNEZEU

februarie 19, 2017

145

Articol de Dara Codescu
Am crescut intr-o casa cu icoane pe pereti, la care ai mei bateau cruci. M-au invatat si pe mine sa ma inchin si mi-au impuiat capul cu toate nenorocirile care se vor abate asupra mea, in cazurile in care nu voi asculta de parinti, de bunici, de matusile neamului, adica de ei toti. Pentru ca Dumnezeu vede tot, aude tot si pedepseste crunt pe toti pacatosii, asa mi-au spus. Mult mai tarziu am inteles ca Dumnezeu nu ma priveste doar din rama icoanelor, ci de undeva, din cer. Am intrat in panica, pentru ca pe afara executam cele mai mari nazbatii – adica, pacate – si riscul de a nu scapa de mânia proniei ceresti era maxim.
De la o vreme, m-am dumirit ca, in urma unor derapaje de comportament, nu patisem nimic, ceea ce insemna: ori ca Dumnezeu era ocupat cu altceva in momentul ala, ori ma vede si ma iarta. Treptat, am inceput sa cred int-o complicitate cu Dumnezeu. De exemplu, daca luam o nota mai proasta la scoala, minteam cu seninatate ca nu m-a ascultat. Cand aflau ai mei de note, minteam ca nu stiu cand mi le-a pus cine le-a pus. De multe ori, sfarseau prin a ma crede si eu eram convinsa ca numai Dumnezeu, Bunul, le-a adormit mintile in fața unor minciuni gogonate.
Nu mica mi-a fost mirarea, cand am constatat ca nici adultii casei nu erau pedepsiti pentru minciuna. Intr-un an, inainte de Pasti, m-au trimis la biserica sa ma spovedesc. Pana sa ies pe poarta, mama a strigat: „Vezi, daca te intreaba popa de ce era poarta incuiata, cand a trecut cu Botezu’, sa-i spui ca n-am fost acasa!”. Mi-aminteam perfect ca ea incuiase poarta si nu a iesit intentionat, nu mai stiu din ce motive! Aaaaa, bun! Sarind de pe un picior pe altul, am ajuns la biserica, iar, la spovedanie, nu am marturisit niciun pacat: ti-ai suparat parintii? nuuuuu! te certi cu copiii? nuuuuu! vorbesti urat? nuuuuuu! ai mintit? nuuuuuuu! esti cuminte? o, daaaa! Despre poarta incuiata nu a intrebat nimic, dar nici nu mai conta, fricile mele disparusera cu totul. Am inceput sa vad altfel lucrurile, sa fiu mai atenta la comportamentul celor mari. Asa am realizat ca, atunci cand se adunau babele neamului, pe langa temuta Radu Rada, strabunica mea, barfele si rautati!e, intrigile si blestemele ar fi trebuit sa atraga dupa ele pedepse divine drastice, cum ar fi sa se despice tot cerul si sa le trasneasca. Sau sa fie transformate in babe de piatra, asa cum citisem eu prin povestile mele. Tot de la ele am auzit prima data despre „frica de Dumnezeu”. Culmea e ca aceeasi sintagma este vanturata si azi…
Numai ca, azi, stiu ca, de vreme ce Dumnezeu inseamna iubire, frica nu are ce cauta! Cineva care te iubeste nu-ti poate face rau. Daca iubesti pe cineva, nu te poti teme de acelasi cineva.
Nu mi-e frica de Dumnezeu si nu-l invinovatesc niciodata pentru buclucurile care mi se intampla. Stiu ca greselile imi apartin si ca nimeni nu m-a dus undeva cu ochii legati, ca la esafod, ci numai eu am hotarat ce vreau sa fac. Daca alegerile mele au fost proaste, sunt singura vinovata. Nu ma simt pesepsita de nimeni, decat de propriile mele orgolii, arogante, propria mea iresponsabilitate, neglijenta sau prostie.
L-am descoperit pe Dumnezeu, in toata maretia lui, tarziu… Dar ma simt fericita ca am atins aceasta treapta si ca, de fiecare data cand vad un pom in floare, un rasarit de soare, un om cu sufletul frumos, stiu ca Dumnezeu m-a invatat sa ma bucur…