ROCK THE CITY – PIAŢA CONSTITUŢIEI (1-3 iulie 2011)

Un Weekend-maraton
Am ales Rock The City. Şi n-am făcut-o doar din comoditate (locul desfăşurării acţiunii este la 2 paşi de casa mea) ci şi datorită faptului că genul muzical propus de acest festival este apropiat sufletului meu. Am fost şi la prima ediţie a acestui festival (în 2008 la Arenele Romane). Am rămas cu amintiri plăcute de atunci: mi-l amintesc şi acum pe solistul trupei Saga (brunet cu ochii albaştri, mare pasionat de fitness – cel puţin asta am dedus din modul în care arăta), prima mea „întâlnire” cu Queensryche şi Geoff Tate (care au adus ploaia), dar şi recitalul Limp Bizkit (trupă care a încheiat seara). Între timp, festivalul a crescut. În 2011, a propus spectatorilor 3 zile de concert. „Reţeta” a fost cel puţin la fel de tentantă, spaţiul mai generos (sau cel puţin aşa credeam eu!). Privind în urmă, eu mă declar mulţumită de alegerea făcută.
Vineri, 1 iulie
Pe la prânz, am pornit cu paşi repezi spre Piaţa Constituţiei. Primul şoc l-am avut când am ieşit din Parcul Izvor: nicio restricţie de circulaţie, niciun fel de agitaţie, nici muzică nu am auzit… Dacă n-aş fi fost abordată de 3 bişniţari care vindeau bilete, aş fi putut să cred că nu am ajuns în locul potrivit. M-a mirat şi numărul mic de spectatori. E drept că era încă devreme, dar pur şi simplu nu se simţea că ne aflăm la un festival rock. Desigur, aveam nelipsitele jetoane (5 lei unul), băutură cât cuprinde (bere, alcool), hot-dog, floricele, tricouri, postere… tot ce lipsea era feelingul. Public tânăr (5-40 de ani), perechi de îndrăgostiţi, grupuri mai mari sau mai mici, aşezaţi pe asfaltul încins încercau să facă faţă soarelui puternic. Stau de vorbă cu câţiva dintre ei. Majoritatea au venit pentru The Prodigy:
„Prodigy este formaţia mea preferată. Înseamnă liceul pentru mine. Am ajuns mai devreme pentru că vrem să ne distrăm, să bem. E sfârşit de săptămână şi merităm câteva ore de relaxare”, zice Lucian, care stă la coadă la bere pentru tot grupul lui de prieteni.
„În mod clar am venit pentru Prodigy, dar mie îmi place şi Therapy?, era o vreme când îi ascultam non-stop. În liceu, am vrut să îmi pun un inel în pectoralul stâng, inspirat fiind de Prodigy, dar nu m-au lăsat părinţii. M-am certat atât de rău cu ei atunci, m-am simţit atât de neînţeles şi de nesusţinut… Nu puteam înţelege de ce nu sunt de acord cu piercingul acela. Atunci am decis că eu, când o să am copil nu o să îi interzic niciodată să asculte muzică sau să preia din imaginea trupei preferate. Atâta timp cât muzica e bună, n-am nicio problemă”, mărturiseşte Vlad, 37 de ani.
„Noi avem abonament. În toate zilele sunt trupe care îmi plac: Prodigy, Sabaton şi Judas Priest – aşa ceva nu se ratează. Totuşi, e cam sărac locul, am venit devreme pentru că ne-am gândit că avem cu ce să ne ocupăm timpul până când încep concertele, dar deja m-am cam plictisit”, zice Anca (21 de ani).
Între timp, a început primul recital al zilei: Ultra TT. I-am văzut pentru prima oară. Nu au convins. În jurul meu toată lumea se întreba (folosind un limbaj mai mult sau mai puţin dur): „Cine sunt ăştia? De ce au fost aduşi aici?”
„Nu ştiu dacă am văzut vreodată vreo deschidere mai slabă de festival”, este de părere Radu (29 de ani).
„Băi, dar nu mai avem trupe ca lumea de rock în ţara asta? Cum or fi ajuns organizatorii să invite aşa ceva în festival? Le fac eu o listă cu nume pe care aş vrea să le văd în recital!”, zice cu mâhnire în glas Eugen (18 ani).
„Wow! Avem un mic Rahmaninov printre noi”, remarcă cu ironie Andrei în momentul în care solistul Ultra TT se aşează tacticos la keyboards şi cântă cu „trăire”.
„Costumaţia asta care aminteşte de un miliţian sovietic am văzut-o de curând în show-ul lui Alice Cooper, atunci când el cântă Wicked Young Man, dar la el are un sens, o legătură cu versurile, dar dacă îmi explică şi mie cineva de ce e acesta îmbrăcat aşa, de ce e chitaristul în robă de popă, o să mă declar mai deştept”, zice Mihai (19 ani).
 
Din recitalul lor am reţinut doar un cover după piesa „Macarale”, care a stârnit amuzamentul spectatorilor. „Asta trebuie să fie o glumă… proastă rău!”, exclamă cineva în spatele meu. Nici din punct de vedere vizual nu am rămas mai impresionată: mi-amintesc mănuşile roşii purtate de solist, momentul în care a aprins două torţe (pe o piesă despre Ultraşi) şi cel în care şi-a atârnat de brâu nişte clopoţei („Fii atent, ăşta au luat talăngile de la vaci şi le-au agăţat de fund”, zice Marius către grupul său de prieteni, extrem de amuzat).
 
După o pauză, relativ scurtă, au urcat pe scenă irlandezii de la Therapy? şi ne-am bucurat de un recital pe cinste. Trupa ne-a cânat piese precum Unbeliever, Neck Freak, un cover după Joy Division: Isolation, Patato Junkie, Stories, Diane (piesa pe care eu abia aşteptam să o ascult), Screamager.
„În sfârşit, credeam că nu o să mai înceapă să cânte Therapy? !! Sunt super irlandezii”, zice extaziată Flory, 22 de ani.
„Super trupă! Super recital! Patato Junkie este preferata mea”, declară Sorin, 31 de ani.
După recitalul Therapy?, eu am părăsit festivalul. Trebuia să ajung la emisiune. Aşa că am ratat Prodigy. La plecare am văzut, pe drum, mulţi spectatori care se îndreptau grăbiţi spre locul faptei.
(va urma)