TEN YEARS AFTER LA SALA PALATULUI (23.10.2011)

0
27


Articol de Iulia Radu
Sunt puţini artişti pe care am avut bucuria să îi văd de două ori. Sunt şi mai puţini cei pe care aş merge să îi văd şi a treia oară. Dar în mod clar, Ten Years After se numără printre aceştia! Nu-mi vine să cred că a trecut mai bine de un an şi jumătate de la prima mea întâlnire cu această formaţie. Nu ştiam prea multe despre ei. Am ascultat câteva piese mai vechi de pe youtube, dar mi-au intrat cu adevărat în suflet după ce am ascultat prima dată albumul Evolution. Ţin minte şi prima piesă cu care am început să ascult CD-ul: That’s Alright. Magie pură! A stat mult timp pe repeat. Iar concertul de anul trecut a fost extraordinar! N-am mai întâlnit de atunci şi până acum o atmosferă asemănătoare la un alt concert. Sau un public mai cald. Mi-e greu să explic. În orice caz, am ieşit de acolo cu riff-ul din Love Like A Man bine fixat în minte. În timp ce fredonam în gând, aveam sincer impresia că descoperisem cel puţin o nouă planetă în sistemul nostru solar. Imaginile cu Leo Lyons „zgâlţâind” basul, mereu cu zâmbetul pe buze, sunetul cristalin al clapelor lui Chick Curchill, zâmbetul şăgalnic al lui Joe Gooch şi solo-urile lui melodioase, momentul solo al lui Ric Lee la tobe-toate îmi alergau prin minte. Nici nu părăsisem sala bine, că îmi şi doream să îi revăd!
Ei bine, parcă am prins pe Dumnezeu de un picior când am aflat că Ten Years After revine în România! Duminică, 23 octombrie, deşi mă supăra o răceală enervantă, am uitat de tuse, febră, frisoane şi am alergat spre Sala Palatului. M-a surprins în mod neplăcut numărul mic de spectatori, dar eram ferm convinsă că vor mai veni până la ora 20.00. Aproximativ 1.500 de oameni au fost în sală. Public entuziast, cald, exact aşa cum mi-l aminteam de anul trecut.
Mi-am căutat un loc cât mai bun pentru a face fotografii. L-am găsit în primul rând, exact în faţa microfonului lui Leo Lyons. La ora 19.05, au urcat pe scenă cei de la RIFF. Au avut un recital de aproximativ 45 de minute. Dintre piesele cântate de RIFF, mi-au plăcut în mod deosebit Ana Maria, Plouă la Woodstock, În loc de bun rămas, Mr Jimi (piesă dedicată lui Hendrix).
 
A urmat o scurtă pauză, timp în care a fost pregătită scena. Ten Years After au urcat pe scenă puţin după ora 20.00. Pe scurt: trebuie să trăieşti live experienţa Ten Years After, iar concertele lor rămân, pentru mine, momente de referinţă. De ce spun acest lucru? Sper că voi reuşi să vă explic în varianta detaliată a povestirii.
Un ascultător a spus în ediţia în care Leo Lyons a intrat în direct prin telefon, că preferă bluesul britanic pentru că acesta este „mai cald” decât cel american. Eu sunt de acord cu ascultătorul respectiv. Iar când acest blues „mai cald” este oferit publicului cu atâta dăruire de artişti, nu ai cum să rămâi indiferent, fie că le cunoşti sau nu repertoriu, sau dacă vorbeşti/înţelegi limba engleză. Drept dovadă, după concert, când membrii trupei au venit în holul Sălii Palatului pentru a oferi autografe spectatorilor, am cunoscut doi băieţi, de 9, respectiv 11 ani, care îşi achiziţionaseră şepci şi tricouri. După ce au strâns pe ele autografe de la toţi cei artişti, au exclamat cu bucurie: „Mamăăă, îţi vine să crezi??? Le-au semnat toţi!! Le pun pe Facebook!”. Rar vezi atâta bucurie sinceră în ochii şi glasurile unor copii. Un alt exemplu: în timpul concertului, în spatele meu a stat un domn (trecut de 50 de ani, zic eu) care, deşi nu ştia o boabă de engleză, cânta pe toate piesele cu cuvinte inventate, dar o făcea cu o bucurie… contagioasă. Apoi, când toată lumea a venit în faţa scenei, un tânăr i-a strigat lui Joe (de vreo două-trei ori, ca să fie sigur că aude): „You’re better than Alvin Lee”. Afirmaţie aprobată de toţi cei din jurul lui.
Dar ceea ce se întâmplă pe scenă e greu de redat în cuvinte. Stând în primul rând, totul se amplifică în timpul concertului. În continuare nu reuşesc să mă prind care este secretul vitalităţii lui Leo Lyons. Este un izvor nesecat de energie pozitivă, de calm, de bună dispoziţie!… Mărturisesc că de data aceasta, l-am urmărit cu mai multă atenţie pe Joe. Erau momente când n-aş fi putut spune exact dacă îşi „controlează” chitara cu degetele sau cu mintea. Uneori, părea că abia atinge corzile chitării şi totuşi notele nu-şi pierdeau nici din forţă, nici din intensitate şi nici din expresivitate. Uitându-mă la el, mi-am amintit de cuvintele lui Steve Vai: „Dacă eşti natural, dacă faci ceea ce ţi se potriveşte şi îţi place, atunci nu ai cum să dai greş”. Iar Joe Gooch exact asta face!
Nu pot să închei fără să îi mulţumesc lui Florin Grigoraş pentru tot sprijinul acordat! Sper să mai am ocazia de a vedea Ten Years After la Bucureşti!

1 COMENTARIU

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here