TUBORG GREEN FEST presented by SONISPHERE LA ROMEXPO (26.06.2010)

Articol de Iulia Radu
Ziua a doua: Cei patru titani

Tharsh-ul, şi heavy-metalul în general, nu se rezumă doar la „dat din cap, sex şi droguri”, e un mod de viaţă. E un crez. La Biserică te duci pentru „hrană spirituală”, cam la fel şi la concerte heavy & thrash, unde mergi pentru a scăpa de tensiunile acumulate în timp, pentru a-ţi reîncărca bateriile şi pentru a-ţi resuscita creierul îmbâcsit de toate nimicurile care te izbesc cu brutalitate în fiecare zi. Un adevărat fan, ştie versurile, le înţelege, lasă muzica să curgă prin el şi trăieşte la maximum concertul. The Big Four pe aceiaşi scenă… e un eveniment de la care nu poate lipsi nici un iubitor de thrash & heavy. Îmi ard tălpile să intru mai repede înăuntru, îmi spune Nicolas, un britanic de 24 de ani, student în Bucureşti la Medicină. Dar mai are ceva de aşteptat pentru că s-a format o coadă imensă la intrarea în Romexpo, iar el este printre ultimii, undeva pe lângă Hotelul Sofitel.
Îl las pe Nicolas cu prietenii lui şi încerc să aflu dacă există o intrare pentru presă. Nu de alta, dar mi-aş fi dorit să prind recitalul Anthrax de la început. Am noroc, cei care deţin brăţări speciale au o intrare separată. Fericită, grăbesc pasul spre poarta cu pricina, dar sunt oprită de jandarmi. „Nu aveţi voie cu reportofon”, mi se spune. E pentru prima dată când păţesc aşa ceva. De obicei, folosesc reportofonul pentru a culege opinii de la spectatori… Mă rog, nu se poate, nu se poate. Găsesc garderoba (o încăpere de 2 metri pătraţi în care erau puse unul peste altul obiectele interzise) şi-mi las reportofonul acolo… cu jumătate de inimă.
Înăuntru, agitaţie mare, aglomeraţie şi mai şi! Fiecare îşi poartă cu mândrie tricourile. Predomină cele cu Metallica şi Megadeth, dar am văzut destule şi cu Anthrax şi Slayer. Felix (38 de ani, Bucureşti) şi-a adus puştoaica (Alina, 8 ani şi jumătate) la concert. Tatăl şi fiica poartă şapcă şi tricou cu Slayer. „Asta ascult de când mă ştiu şi i-am transmis şi fiicei mele dragostea pentru metal! Sunt mândru să spun că Alina m-a rugat să o iau cu mine, îi place Slayer şi Metallica. Am luat bilete la Golden Circle, dar o să stăm puţin mai feriţi, ca să nu păţească ceva asta mică. Oricum, ştim versurile şi vom cânta împreună cu trupele”.
Profit de ocazie şi fac scurte sondaje, încercând să aflu care sunt trupele pentru care au venit şi ce piese le plac cel mai mult. Iată ce am aflat:
Metallica (55 de persoane)
Slayer (44 de persoane)
Anthrax (39 de persoane)
Megadeth (38 de persoane)
Piese preferate din repertoriul Anthrax:
Madhouse (33)
Anti-social (30)
Caught In A Mosh (27)
Got The Time (21)
Only (18)
Indians (14)
Megadeth:
Symphony Of Destruction (41)
Hangar 18 (40)
Sweating Bullets (35)
Peace Sells (31)
Anachy In The UK (30)
A Tout Le Monde (28)
Lucretia (27)
Holy Wars (14)
Slayer:
Raining Blood (54)
Angel Of Death (50)
South Of Heaven (48)
Bloodline (42)
Dead Skin Mask (31)
War Ensamble (28)
Eyes Of The Insane (21)
Cult (17)
Hell Awaits (9)
Metallica:
Enter Sandman (53)
Master Of Puppets (52)
Fade To Black (52)
Seek And Destroy (49)
Turn The Page (48)
Nothing Else Matters (48)
One (48)
The day That Never Comes (45)
Ride The Lightning (39)
E din ce în ce mai greu să te deplasezi prin mulţime, aşa că îmi încerc norocul la Tribuna VIP. Angajaţii BGS încă nu aflaseră că presa nu are voie la VIP-uri, aşa că am putut intra. Buuuuuuuuun, stau şi jos! Ce poate fi mai minunat?! Abia acum realizez cât popor a venit la întâlnirea cu The Big Four. Am în faţa ochilor o mare de oameni care freamătă în aşteptarea recitalurilor.
Anthrax – „It’s time for the war dance!!!”
Anthrax şi-a început recitalul la 16.30. Zeci de mii de mâini sunt în aer, absolut toată lumea participă la recital. Nu trece mult până când unii tineri dornici de senzaţii tari „plonjează” peste spectatori, fiind purtaţi pe braţe preţ de câteva minute bune. Oamenii ştiu versuri şi cântă cot la cot cu trupa. Joey Belladonna este neobosit. Aleargă de la un capăt la altul al scenei şi comunică în permanenţă cu noi: „Arătaţi foarte bine! Ne-au trebuit doar 29 de ani ca să ajungem aici! Mulţumim că ne-aţi aşteptat până acum! Este o onoare să fim aici şi promitem să nu mai lăsăm să treacă alţi 29 de ani până vom reveni!” Scott Ian (chitară ritmică), Rob Caggiano (chitară), Frank Bello (bas) nu se lasă mai prejos, în timp ce cântă se mişcă energic, uneori haotic „aruncându-şi” picioarele în stânga şi-n dreapta, într-un soi de dans nebun, învârtindu-se şi sărind în ritm drăcesc. Deşi nu se poate mişca precum colegii săi, Charlie Benante (baterie) îşi face simţită prezenţa prin dinamismul cu care bate.
In Memoriam Ronnie James Dio
Am tresărit când am auzit primele acorduri din Heaven And Hell! Să vă văd „coarnele”!!!, strigă Joey cu putere. Mi s-a făcut pielea de găină când i-am auzit pe cei aproximativ 30.000 de oameni cântând refrenul piesei. Am trecut un pic şi prin piesa The Man On The Silver Mountin, iar Joey a încheiat cu un „We love you Ronnie!”, declaraţie accentuată de aplauzele şi uralele publicului!
Anthrax era trupa pe care o cunoşteam cel mai puţin. Mă bucur că i-am descoperit! Trăgând linie după a doua seară, pot spune că cel mai mult mi-a plăcut recitalul lor, atât din punct de vedere muzical, cât şi al prezenţei scenice. Dacă vor reveni în România, mi-ar plăcea să îi revăd!
A urmat o jumătate de oră de pauză, timp în care se aranja scena pentru următoarea trupă. Nici publicul nu pierdea vremea. Oamenii îşi făceau provizii serioase de băutură şi mâncare. Dacă nu vroiai să bei alcool, atunci era simplu: nu-ţi puteai cumpăra decât suc Granini. Atât. În rest: nenumărate tipuri şi mărci de bere, dar şi Jack Daniels. Organizatorii s-au gândit că e bine să îi stimuleze pe oameni să nu arunce pe jos paharele de bere/suc, aşa că, dacă aduceai înapoi 5 pahare de plastic aruncate de alţii, primeai un pahar de bere gratis. Şi uite aşa, în fiecare pauză, vedeai oameni cu câte un turn de pahare alergând veseli spre punctele de vânzare.
 
Megadeth – sau thrash metal-ul mormăit

Megadeth a urcat pe scenă la 17.45. Publicul şi-a păstrat entuziasmul, cel puţin în Golden Circle şi pe Gazon. Acolo oamenii trăiau intens: cântau, se împingeau unii într-alţii, se lăsau purtaţi pe braţe, aplaudau.
În Tribuna VIP, erau un pic mai relaxaţi: aici se bea (suc, bere, cafea), se mâncau mici pe săturate, clătite, floricele de porumb. Uitându-mă în jur aveam împresia că sunt la un cinema în aer liber. „Mamă ce buni sunt micii!”, exclamă un domn în spatele meu. În dreapta mea, o domniţă blondă, preţioasă, mănâncă floricele şi priveşte încruntată către scenă. „Poate e geloasă pe părul lui Mustaine”, îmi zic eu în gând. Şi într-adevăr, din Dave Mustaine se vede doar părul: blond, ondulat, lung, cu volum, bine îngrijit… Bretonul îi acoperă ochii, şi de cele mai multe ori întreaga faţă. Şi-a trecut, de câteva ori, mâna prin păr, descoperindu-şi faţa, ei bine, da, chiar e un tip drăguţ! Poartă o cămaşă albă, stă un pic aplecat deasupra microfonului şi cântă. Are o voce aspră care se potriveşte perfect cu atitudinea adoptată pe scenă. Nu se mişcă foarte mult, dar publicul nu are nevoie să-l vadă făcând gimnastică: oamenii sunt în delir. Bateria tună şi tribuna în care mă aflu trepidează. Şi-au gândit recitalul cu bis, aşa că la ora 18.35 au părăsit scena şi au revenit pentru a mai cânta câteva piese, printre care şi Symphony Of Destruction.
Într-un top al preferinţelor mele, recitalul lor se situează pe locul 3 (din patru cât au fost în total!). Mi-am dorit să văd Megadeth, din pură curiozitate. Ştiam că nu este chiar genul meu de muzică, ştiam că vocea solistului nu este printre preferatele mele (poate dacă ar deschide gura când vorbeşte sau cântă mi-ar fi mult mai simplu să-l înţeleg), dar sentimentul pe care îl ai când vezi live Megadeth merită trăit cu siguranţă! Şi mă bucur că am avut ocazia să-i văd! Dave Mustaine – chitară şi voce, Chris Broderick – chitară, backing, David Ellefson – bas, backing şi Shawn Drover – baterie, oferă o muzică în stare brută pe care fiecare spectator e liber să o prelucreze aşa cum simte: mişcându-şi braţele energic, sărind, ţipând… chiar şi mâncând floricele sau mici. A fost o experienţă deosebită!
Slayer, sau thrash-metal-ul strigat
19.15. Atmosfera de la Megadeth s-a păstrat în continuare şi la concertul Slayer. Jos oamenii participau trup şi suflet la show-ul de pe scenă, în timp ce în Tribuna VIP tăvile cu mici, pungile cu floricele şi paharele cu bere se înmulţeau din minut în minut. Se discutau probleme arzătoare ale ţării (cazul Dan Diaconescu, ediţia lui Capatos în care s-a discutat despre Sonisphere, etc). O tânără (să fi avut vreo 25-27 de ani) a exagerat cu berea, astfel încât a avut nevoie de ajutor pentru a urca treptele şi, puţin mai târziu chiar pentru a sta în picioare sau a se aşeza. Trist!
Pe gazon atmosfera se încinsese. Ritmurile dure, în forţă, agresive propuse de Slayer, i-au înfierbântat pe oameni. Ici acolo, în marea de oameni, se formaseră nişte „vârtejuri”, provocate de „dansul” în cerc al unora care sfârşea printr-o îmbrânceală reciprocă. Cuvântul de ordine era: haos. Spectatorii se mişcau dezordonat fără să le pese de cei din jur. Dornic să „plutească” peste mulţime, un tânăr a plonjat de pe umerii prietenului lui. Dar nimeni nu a fost pe fază aşa că nefericitul a căzut peste un om nevinovat care nu făcea parte din grupul său de prieteni. Tensiunea plutea în aer pentru că omul fusese lovit destul de rău. Conflictul a fost aplanat de amicii vinovatului.
Printre piesele cântate de Slayer se numără şi World Painted Blood, Angel of Death şi Raining Blood (singura pe care am recunoscut-o de la primele acorduri). Tom Araya (solist, basist) are o voce puternică şi o foloseşte din plin. Alături de el s-au aflat pe scenă: Kerry King (chitară), Jeff Hanneman (chitară) şi Dave Lombardo (baterie – care mie mi-a plăcut foarte mult).
Deşi genul abordat de trupă nu este chiar pe gustul meu, m-a atras comunicarea dintre artişti şi spectatori. M-a impresionat faptul că oamenii ştiau toate versurile pieselor. A fost, cu siguranţă, unul dintre cele mai bune recitaluri ale serii!
“Metallica este aici ca sa te faca sa te simti bine”
Tensiunea devenise aproape palpabilă în jurul meu. Unii numărau minutele, alţii îşi sunau prietenii pentru a le împărtăşi emoţiile dinainte de show. Puţin după ora 21.00, a început recitalul mult-aşteptat al celor de la Metallica. Când s-au stins luminile, înainte de apariţia trupei pe scenă, a început vacarmul. Recitalul a început în forţă cu The Good, The Bad And The Ugly. Show-ul a fost pigmentat cu efecte pirothnice, artificii şi rafale de mitralieră. Unii au reţinut doar că băieţii au încurcat Bucureştiul cu Budapesta… Vă pot spune că omul a spus de vreo 50 de ori în timpul concertului “Bucharest”, clar şi răspicat. A fost un moment în care e posibil să se fi încurcat, dar s-a corectat imediat. O parte din public nici măcar nu a sesizat “gafa”.
Metallica s-a văzut şi s-a auzit perfect! Au beneficiat şi de un ecran imens în spatele scenei, în afară de cele două din lateral. Nu au lipsit din recital nici piesele One sau Nothing Else Matters. Chitara lui Kirk Hammett, inscripţionată Dracula, nu a trecut neobservată. “A mai folosit-o şi cu alte ocazii, e bestială”, spune un tip de lângă mine. Metallica şi-a încheiat recitalul cu piesa Seek And Destroy.
În drum, spre ieşire, am cules câteva opinii.
“Dumnezeule, parcă nu-mi vine să cred că am fost aici în această seară aici!! Nici n-am cuvinte să descriu ce simt acum. Mi-a plăcut Slayer foarte mult şi bineînţeles Metallica. Sunt fără cuvinte… E seara vieţii mele!”, spune Cristi, 22 de ani, Bucureşti.
“Nu mai ascultasem de vreo 10 ani Anthrax. Sunt mândru că am recunoscut toate piesele încă de la primele acorduri. A fost un show perfect! Belladonna a fost într-o zi mare! Şi trupa a sunat foarte bine! Despre Metallica… Am doar cuvinte de laudă! A fost un recital absolut fabulos!”, spune Nicu (44 de ani), în timp ce îşi porneşte motorul.
“Nici nu mă aşteptam să fie atât de mişto la Slayer! Mi-a plăcut şi Anthrax, dar am venit pentru Metallica.Mustaine mi s-a părut un pic cam high, dar au avut un recital tare! Am fost o zi bestială! Mi-a plăcut şi că au avut mai multe tipuri de bere, nu mai băusem bere neagră de când lumea şi pământul. M-am distrat pe cinste!” – Mihai, 31 de ani, Bucureşti.
“Mi-a plăcut Megadeth. Ei sunt idolii mei, trupa care nu mă va dezamăgi niciodată. De la Metallica nu-mi place chiar tot, dar au avut un show de excepţie. Anthrax n-am prins decât ultima piesă… am stat la coadă la intrare. Îmi pare rău… aş fi vrut să îi văd! Jos pălăria pentru Slayer! Au avut unul dintre cele mai apreciate recitaluri! Bravo lor!” – Ovidiu (19 ani, Bucureşti)
“Am stat în Golden Circle, chiar lângă gard. Şi acum simt chitara şi basul în piept! Încă nu-mi revin! A fost o zi de vis! Mie îmi plac toate cele 4 trupe! Dacă ar fi să fac un clasament, aş zice aşa: 1. Slayer, 2. Metallica, 3. Megadeth, 4. Anthrax. Dar toţi au fost impecabili. Slayer este trupa mea preferată, întotdeauna a fost şi aşa va rămâne! Şi în seara asta au avut show-ul perfect”. – Raluca, 27 de ani, Bucureşti.