Sandu Arion – amintiri despre Sincron (6)

SincronContinuăm „Serialul Sincron” cu episodul șase semnat de Sandu Arion:

 

Cele doua intamplari ce urmeaza au un caracter tragic-comic si se refera la doua momente diferite din apoca de glorie a formatiei Sincron. Primul moment are loc cu ocazia primului nostru turneu in afara tarii (Festivalul tineretului si studentilor dela Sofia” un festival pe care il organizau tarile comuniste in diverse capitale europene ), iar al doilea moment se petrece pe scena teatrului Constantin Tanase din Calea Victoriei 174, unde noi, Sincronul, aveam inchiderea programului cu citeva cântece cu Anda Calugareanu în calitate de solista.,

Spre Sofia

In acel an, festivalul avea loc in tara vecina si „pretina”(!), R F ‘Bulgaria, la Sofia. Aceste festivaluri aveau un caracter clar propagandistic dar aveau si unele parti bune. Se organizau diverse concursuri artistice cu artisti din toata lumea, iar tinerii puteau sa se cunoasca bine, unii chiar foarte bine, lucru care se putea vedea clar dupa 9 luni cand tinerele mame nasteau copii. Imi amintese ca si la noi in cartier, in Piata Romana,era un pustan poreclit „chinezul”, ramas de la Festivalul anterior de la Bucuresti….

Delegatia romana care pleca la Sofia, continea cateva zeci de artisti de toate genurile si marimile ca de exemplu tanarul Gheorghe Zamfir, cu naiul lui fermecat, Ion Laceanu si multi altii. Seful delegatiei era proaspat numitul ministru al tineretului ,tov Ion Iliescu, devenit ulterior Presedinte al tarii. Plecarea s-a dat de la Student Clubul dlui Toma Laurentiu, unde repetam si aveam toata aparatura….. Toata lumea era incarcata in vreo 15 autobuze bleu, nou noute, proaspat iesite pe usa unei cunoseute fabrici brasovene (Aro). Langa mine luase loc o frumusica prezentatoare N.P., pe care doream in mod sincer sa o cunosc mai indeaproape la Sofia, dar n-a fost sa fie asa. Ceva mai in spate se mai afia o foarte cunoscuta cantareata de muzica populara care deasemenea nu-mi displacea, ba chiar din contra. Destinul meu perfid era insa de alta parere si m-a lovit crunt, drept in burta cu doua lovituri de cutit, datorate probabil mancarii reci infulecate rapid la plecare. Am inceput sa transpir de durere si de rusine. Autobuzele urcau insirate pe serpentinele impadurite, in drumul spre Sofia, dar eu nu puteam admira peisajul, caci sufeream si situatia mea se agrava continuu, asa ca, m-am scuzat la fata si, cu fata indurerata m-am apropiat de sofer rugandu-l sa ma ajute oprind un pic autobuzul caci in caz contrar voi cufuri frumusetea de masina noua. Asta de la urma a avut efect si soferul a oprit intregul convoiul si a strigat cu voce puternica; „tovarasele pe stanga iar tovarasii pe dreapta”, iar noi am coborit ca sa admiram minunatul peisaj bulgar in direct. M-am indreptat cu incredere spre padure, prietena romanilor din vremuri stravechi, si am cautat rapid ceva frunze de brusture, caci servetelele inca nu fusesera inventate la noi, iar hartia de toaleta era ca glass-papier-ul adica putea curatii si hemoroizii, daca existau…. Locul era intradevar frumos, o padure deasa in panta, iar jos in vale curgea un rau mititel ,ca in poveste. Desigur, nu prea aveam deloc timp de admirat nici asta, asa ca m-am asezat (din pacate) cu fundul spre deal, si m-am usurat. Zic din pacate, pentru ca avind o pozitie gresita m-am cufurit pe mansetele pantalonilor si fiind usor racit n-am simtit nimic. Altii, insa, aveau miros bun. M-am intors la locul meu in autobuz si am reluat vrajeala de unde ramasesem, dar dupa cateva minute fata s-a scuzat si m-a parasit preferand un alt tovaras care, presupun, nu putea. Eram distrus si incepusem sa filozofez despre nestatomicia ferneilor ,cand deodata ,s-a asezat in locul ramas liber, ghiciti cine, chiar solista care-mi placea… La scurt timp, insa, a plecat si ea in mod inexplicabil lasandu-ma singur si stingher, si pana la Sofia nu a mai stat nimeni langa mine. Eram condamnat la singuratate si sufeream fara sa inteleg nimic… In fine am ajuns la destinatie si am fost cazati intr-o cladire cu multe etaje ce facea parte dintr-un complex studentesc.

Chiar de la intrarea in bloc baietii au facut cateva remarci despre mirosul groaznic al cladirii. Vizitand toate camerele, si eu si ei, am constatat ca toate puteau a rahat lucru inadmisibil pana cand prietenul Dan Voinescu,.privindu­-mi pantalonii a inceput sa tipe, dezvaluind misterul: „bai tampitule, tu puti ca te-ai cufurit pe pantaloni!”

Deci eu puteam, nu carninul bulgarilor. In fine la concursul Festivalului, SINCRON-ul a obtinut preminl 3 si diploma se afla azi pe vreun perete la Bebe Fugaru presupun, iar noi, dupa doua saptamani, am luat drumul intoarcerii. Fetele acelea insa m-au evitat de atunci amandoua…. groaznic. Cum se poate schimba soarta unui om, dintr-un mic accident tragi-comic.

 

Uneori, imaginile unui film ne joaca feste in functie de locul unde e plasata camera de modul cum se misca operatorul, de interpretarea actorilor, facandu-ne sa intelegem cu totul alceva neavand nici o legatura cu realitatea, neavand contact direct cu realizatorii. Un asemenea exemplu este si intamplarea urmatoare.

Pentru mine, povestea a fost o experienta dureroasa si rusinoasa, dar acum, cand imi aduc aminte cu prietenii de seara aceea, murim de ras eu totii. Era o seara de iarna, cu Bucurestiul inzapezit, iar SINCRONUL inchidea, ca de obicei, programul, la Teatrul C. Tanase din Calea Victoriei 174, caci marii cantareti la moda (Doina Badea), nu puteau canta dupa noi, din cauza bisurilor repetate, care faceau imposibia continuarea programului. Lumea dorea muzica moderna si nu ne lasa sa plecam din scena prea usor fiind foarte iubiti. Eu eram atunci student la Politehnica, la curs seral si alergam de la scoala direct la teatru, care era foarte aproape, tot in Calea Victoriei. Coboram repede la subsol, unde erau cabinele artistilor, imi puneam costumul de spectacol si intram pe scena, unde totul era pregatit de baieti… Seara de seara,in afara de piesele noastre, o acompaniam si pe raposata Anda Calugareann, pe care noi o lansasem si care era o interpreta deosebita. Anda vorbea perfect franceza si canta cu mare succes piese ale lui Aznavour si Adamo care erau foarte la moda si in acea perioada, in mod ciudat, era voie sa fie interpretatate in limba originala. In dupa amiaza zilei cu pricina mancasem nu stiu ce care-mi cazuse cam greu, dar nu prevedeam ce avea sa urmeze.

Eram doar putin cam nelinistit, la intrarea in scena, dar credeam ca era vorba de trac, caci eram artisti, doar. Anda canta „Tombe la niege”, o melodie trista a lui Adamo in care era vorba de o fata care astepta in parc pe o banca sa apara iubitul ei, care naiba stie unde era, ca intarzia cu nesimtire. „Tu ne viendra pas ce soir”, canta Anda si toata lumea suferea din cauza ticalosului de cavaler care ii daduse teapa… cand deodata doua cutite de macelarie, bine ascutite, mi s-au infipt direct in burta! Am transpirat, m-am retras in fundul scenei si am evitat sa ma misc prea mult. Bestia de Dan Voinescu, a inteles rapid ca ceva nu era in regula cu mine, s-a apropiat, si m-a intebat in soapta ce am. „Pleaca imediat de langa mine”, am spus eu rastit, „ca mai am putin si fac pe mine, ma doare de ma omoara burta”. Dan s-a intors cu spatele la public ca sa rida in liniste de raul meu si imediat am inteles ca-mi cocea ceva. S-a dus la Anda si i-a spus sa vina Ia mine ca sa facem cativa pasi de dans la refren. Era exact ce-mi lipsea mie. Fata s-a apropiat de mine si, tot in soapta m-a invitat la dans, necunoscand drama prin care treceam. I-am spus si ei sa plece departe de mine, ca altfel se va sufoca in curand. Anda a inteles, si cu un mare efort de vointa ,a reusit sa se abtina pentru moment. La final s-a asezat pe o banca situata in avantscena in sala si atunci s-a produs catastrofa, nu a mai apucat sa cante finalul, ca a podidit-o un ras nebun ,care a continuat si dupa caderea cortinei. Publicul n-a inteles nimic in primul moment, dar, apoi a izbucnit in aplauze furtunoase, prelungite.

Infine eu mi-am rezolvat treaba, m-am spalat, m-am schimbat si am iesit cu baietii pe la iesirea artistilor prin strada Fundatiei. Afara, o multime de lume ne, astepta, ca deobicei pentru autografe si fotografii, dar la un moment dat, cineva mi-a spus ceva ce m-a lasat paf: „Ce interpretare domnule”, rasul Andei se datora, dupa parerea spectatorului, faptului ca sarmana innebunise de durere din cauza bestiei de baiat nesimtit, asa credea lumea si i-am lasat sa creada asa, ca era mult mai frumos, decat adevaratul motiv. Uneori nu e bine sa distrugem visele oamenilor! Deci, totul a fost o chestie de interpretare,nu?…

 

Articole pe aceeași temă:

Sandu Arion – amintiri despre Sincron (1): http://andreipartos.ro/sandu-arion-amintiri-despre-sincron-1/

Sandu Arion – amintiri despre Sincron (2): http://andreipartos.ro/sandu-arion-amintiri-despre-sincron-2/

Sandu Arion – amintiri despre Sincron (3): http://andreipartos.ro/sandu-arion-amintiri-despre-sincron-3/

Sandu Arion – amintiri despre Sincron (4): http://andreipartos.ro/sandu-arion-amintiri-despre-sincron-4/

Sandu Arion – amintiri despre Sincron (5): http://andreipartos.ro/sandu-arion-amintiri-despre-sincron-5/

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *


× 8 = fifty six

     

You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>