Scrisoare de la Moș Crăciun (24.12.2018)

decembrie 24, 2018

891

O banală hârtiuță îngălbenită de timp, îți poate aduce multă bucurie. Mă număr printre fericiții care au avut șansa să primească o scrisoare de la însuși Moș Crăciun. Mi-a lăsat-o într-un plic, înfiptă-n gard. Persoana care a scris-o era un vecin, cu un suflet mare, trecut de 70 de ani, care n-avea școală multă, dar iubea oamenii și viața. Nu știu dacă Moșul mai obișnuiește și azi să trimită scrisori copiilor, dar eu nu voi uita niciodată momentul în care am deschis plicul și am văzut cine era expeditorul. Sigur că vremurile s-au schimbat mult de atunci, am și povestit despre reîntâlnirea cu Moșul la serbarea clasei pregătitoare (click aici pentru a citi articolul), dar îmi place să cred că încă mai sunt oameni care fac astfel de gesturi pentru cei mici.

Amintiri din copilărie

Relația mea cu „Moș Crăciun” era una specială. El, veteran de război, avea atunci în jur de 70 de ani. Era mic de statură și slab ca o așchie, dar avea o forță uluitoare. N-am să uit niciodată când, privind către cărarea ce ducea spre pădure, am văzut un buștean plutind agale. Pe măsură ce urca poteca și se apropia, am început să descifrez imaginea. Bușteanul era așezat comod pe spatele unui omuleț. Era domnul Rădulescu. Când a ajuns lângă mine, mi-a zâmbit și mi-a spus, fără să pară că face vreun efort: „Bună ziua, domnișoară!”. Din acel moment, în mintea mea totul a fost clar. Era limpede că iarna domnul Rădulescu era Moș Crăciun, iar în restul anului, Superman.

Domnul Rădulescu era singurul vecin care avea în grădină coacăze. Așteptam cu nerăbdare ziua în care mă invita să gust primele coacăze roșii (acelea erau preferatele mele).

În fiecare dimineață, mă întreceam cu domnul Rădulescu până la pâine/aprozar/magazin. Și când spun că mă întreceam mă refer la o cursă în toată regula, alergam amândoi, ne tăiam calea ca să ne încetinim, căutam scurtături, pe scurt, eram extrem de motivați să ajungem la destinație înaintea celuilalt. N-am câștigat mereu întrecerea. M-am consolat cu gândul că oricum e greu să îl învingi pe Superman.

Domnul Rădulescu nu era ortodox, deci nu îl primea pe preot cu botezul, ne primea, însă, cu colindul și avea cele mai bune nuci și cele mai bune mere. Era foarte generos. Vă spuneam că nu era ortodox. Făcea parte dintr-o sectă, recunoscută pentru agresivitatea cu care încearcă să câștige noi adepți. Cu toate acestea, domnul Rădulescu nu a încercat niciodată să convingă pe nimeni de nimic. Îl auzeam când îi citea din Biblie soției lui, în după-amiezile călduroase de vară, așezați pe băncuța din curte. Ascultam și eu de peste gard. Îmi plăcea cum citea, cum intona, cum rostea cuvintele. Avea un fel de a vorbi extrem de calm și de blând.

În ciuda faptului că nu era un om avut, domnul Rădulescu avea o eleganță înnăscută. Un fel aparte de a se purta cu ceilalți oameni. Era din altă vreme. Modul în care saluta, felul în care vorbea, demnitatea din privire, modestia pe care o afișa – toate aparțineau unui alt timp. Mi se părea picat dintr-o carte. Purta mereu costum (călcat la dungă, de parcă abia l scosese din cutie) și pălărie și o mustăcioară care, în ciuda vârstei, rămăsese neagră. De altfel, nici părul nu îi albise complet.

Recitind această scrisoare, mi s-a făcut dor de el. Domnul Rădulescu avea 99 de ani când a murit. Pentru că nu era ortodox, nu a fost înmormântat cu slujbă. A fost îngropat undeva la marginea cimitirului, iar în loc de cruce a fost pus un lemn. După câțiva ani, lângă el a fost îngropată și soția. Niciunul dintre vecini nu mai știe exact care-i locul în care se odihnesc cei doi, „undeva prin zona aceea, lângă gardul cu mărăcini”, este răspunsul. Au trecut mulți ani de când a murit, dar nu i-am uitat nici chipul și nici glasul până acum. E uimitor cum îți rămân întipăriți pe retina sufletului oamenii care și-au pus amprenta într-un fel pe evoția ta umană. îi mulțumesc mereu în gând domnului Rădulescu pentru toate crâmpeiele de Viață și Frumos pe care mi le-a dăruit în copilărie!