Bon Jovi, concert în Piața Constituției (10.07.2011)

Articol de Iulia Radu
…sau cum devin visele realitate… I need another dream… to dream…

E greu să mă „adun” după un astfel de concert. După o astfel de zi… 10 iulie 2011 va rămâne veşnic în amintirea mea pentru că îmi împarte viaţa în două: înainte şi după Bon Jovi. Înainte aveam un vis: să-i văd, să trăiesc pe viu un concert de-al lor. Ani de zile m-am gândit cum ar fi dacă ar fi, cum ar fi trupa, cum ar reacţiona publicul, mi-am imaginat până şi gesturile lor pe scenă, piesele pe care le-ar putea interpreta (cu fiecare album apărut mai adaugam 3-4, astfel că ajunsesem la un playlist imaginar pe care dacă l-ar fi cântat în întregime ar fi stat cu noi cel puţin 10 ore!). Acum că l-am trăit, vă spun cu mâna pe inimă că realitatea a bătut visul meu.

Mă încearcă diverse sentimente, stări, emoţii chiar şi la o zi după magnificul concert. De la fericirea supremă până la o uşoară tristeţe, pentru că s-a terminat… Acum am nevoie de un nou vis, care deja începe să prindă contur. Şi pot să fac pariu că, într-o zi, va deveni realitate.

De când am aflat că trupa Bon Jovi vine în România mi-am dorit să mă fac… voluntar. Să fac ceva – orice – care să mă implice în organizarea acestui eveniment. Am încercat să aflu cum poţi să devii voluntar pentru astfel de ocazii, dar nu am reuşit mare lucru. M-am înscris pe nişte liste, dar nu m-a contactat nimeni. Era clar că nu va merge, aşa că mă resemnasem. Biletul era sfânt. A fost singurul concert la care mi-am dorit un loc în Golden Circle. Şi l-am avut.

Ştirea despre problemele lui Richie Sambora („vizita” acestuia la un centru de dezalcoolizare şi faptul că a lipsit la câteva dintre concertele din acest turneu) a fost ca o lovitură de cuţit care s-a dus fix în inima mea. Richie a fost întotdeauna preferatul meu din trupă. Ce să fac?! Am o slăbiciune pentru chitarişti. Iar el este unul de clasă, cu o voce bună şi un fizic de invidiat. Era greu să-mi imaginez concertul fără el. Vestea că a revinit alături de trupă, mi-a dat aripi. ŞTIAM/SIMŢEAM că va fi minunat pe 10 iulie (cu doar o zi înainte de ziua lui de naştere!!).

Săptămâna trecută, vineri, 8 iulie, Andrei m-a luat cu el în Piaţa Constituţiei unde lucrările pentru amenajarea scenei erau în toi. Am fost atât de fericită, cum nu vă puteţi imagina!! Totul era impresionanat: de la camioane până la scenă şi turnuri de control.

Priveam şi parcă-i vedeam pe scenă pe cei 4 băieţi din trupă (de fapt 6 dacă îi punem la socoteală şi pe Hugh McDonald – basist născut pe 28 decembrie 1950, de-a lungul carierei a înregistrat şi a cântat în concerte alături de Willie Nelson, Steve Goodman, Ringo Starr, Bon Jovi, Lita Ford, Michael Bolton, Cher, Alice Cooper, Ricky Martin şi mulţi alţii, membrii trupei Bon Jovi au decis să nu îl înlocuiască niciodată pe Alec John Such, aşa că Hugh este un membru neoficial al trupei înregistrând în studio şi cântând în concerte cu ei, totuşi el nu apare decât în unele videoclipuri, dar niciodată pe coperţile de disc, McDonald este unul dintre oamenii care au participat la înregistrarea piesei Runaway, iar când aceasta a devenit un hit, Jon şi-a format trupa lăsându-l pe Hugh în afară; şi Bobby Bandiera – chitarist, născut pe 26 octombrie 1952, care cântă în concertele trupei din 2005, de-a lungul carierei el a mai colaborat cu Bruce Springsteen şi Southside Johnny). La plecare, Andrei i-a zis Ancăi Lupeş că poate apela la noi dacă are nevoie de ajutor.

Aproape nu mi-a venit să cred, duminică dimineaţă, când Andrei m-a sunat şi mi-a zis că Anca are nevoie de ajutor. Parcă l-am prins pe Dumnezeu de un picior. Cred că dacă mi-ar fi spus să mut scena cu totul până la ora concertului, aş fi făcut-o bucuroasă! Era nevoie de două persoane aşa că am luat-o pe Nico cu mine. Veţi citi şi trăirile ei cât de curând. Aproape că am luat-o la goană amândouă spre Piaţa Constituţiei. Era 13.45 când am ajuns acolo. Soare arzător, oameni strânşi deja la intrare dornici să ocupe un loc cât mai bun poziţionat.

Acolo am aflat ce aveam de făcut: dăm acreditările ziariştilor şi avem grijă de echipele de presă trimise pentru turul de backstage. Eu, recunosc, a fost un moment în care mi s-au înmuiat genunchii pentru că… ştiam de pe youtube mai multe filmuleţe de la turul de backstage, oferit unor membri ai fan-clubului oficial, care erau prezentate de însuşi Richie Sambora.

După un minut în care inima mea a luat-o la trap, am revenit cu picioarele pe pământ: membrii staff-ului tehnic urmau să ne preia şi să ne introducă în universul Bon Jovi. Cu ocazia aceasta am văzut şi cât este de dificil să lucrezi cu presa. Una dintre sarcinile noastre era să îi supraveghem şi să nu îi lăsăm să se împrăştie prin culise. Greu! Foarte greu! Şi, recunosc, mă cam fura peisajul şi îmi doream să fiu cât mai aproape de cel care povestea colegilor din presă despre fiecare lucru inedit văzut în culise.

Dar, n-am reuşit să fac nici prea multe fotografii, nici să aud mare lucru, pentru că se găsea mereu câte un coleg care să se îndepărteze de grup din dorinţa de a obţine un cadru excelent. Aşa că trebuia să merg după respectivul. Şi să nu credeţi că era uşor să-l determin să intre în rând. Diplomaţia nu a fost niciodată un punct forte al meu aşa că efortul a fost dublu. Am reuşit totuşi să fac câteva fotografii. Mai jos îl aveţi pe ghidul nostru din staff-ul Bon Jovi, Aurelian Dincă „Balaurul” de la Trooper venit, de data aceasta, în calitate de jurnalist, şi alte câteva imagini din backstage:

M-a impresionat faptul că acolo erau extrem de multe monitoare, calculatoare, mixere. Am văzut pe unele ecrane decupajele care au fost difuzate în timpul concertului pe ecranul principal, am văzut imagini din fiecare colţ al Pieţei Constituţiei. Un domn din staff-ul tehnic mi-a spus că există camere peste tot: „dacă trece o pasăre, noi o vedem şi, eventual, o putem arăta pe ecrane”. Fiecare om de acolo avea ceva de făcut: unii comunicau prin staţie cu colegii de afară, alţii erau cu capul adâncit în monitoare…

Urmează un moment important, care m-a marcat profund: am urcat pe scenă! Aşa se vedea:

Mi-e greu să redau în cuvinte ce am simţit în momentul în care am păşit pe scenă! E o senzaţie unică, un gol în stomac care îţi dă impresia că zbori.

Am stat în dreapta şi mi-am închipuit cum e să fii Richie, m-am dus lângă clapele lui David, în locul lui Jon, am fotografiat bateria lui Tico.

Fraţilor, e magic! Acolo chiar ai impresia că eşti deasupra tuturor, că eşti invincibil! Visarea mi-a fost întreruptă de băieţii de la Quantica (prima trupă care a urcat pe scenă în deschidere). Nici ei nu ştiau la ce să se uite mai întâi: „wow! Uite ce baterie mare!”, „mamă ce clape!!”, exclamau tinerii de zor.

Am părăsit scena şi în momentul în care am revenit în backstage, ziariştii au fost împărţiţi în două grupuri. Jumătatea din stânga (de care aveam grijă în momentul respectiv) a fost condusă să vadă chitările lui Jon, jumătatea din dreapta chitările lui Richie. Având în vedere că îmi tăiasem unghiile, mi-am băgat direct degetele în gât. Aveţi mai jos chitări, microfoane, tot ce am prins:

Odată încheiat turul de backstage, am mers la intrare pentru a-i aştepta pe colegii din presă. Crescuse numărul de spectatori strânşi în faţa porţilor. Erau nerăbdători să intre, iar când aflau de la gardieni (şi îi întrebau periodic) că nu pot intra încă, se porneau pe huiduit.

Am rămas la intrarea pentru presă până la ora 19.15, aşa că nu vă pot spune nimic despre trupele din deschidere. Am avut timp de câteva scurte interviuri cu spectatori.
Todor Venchev (Bulgaria): „Sunt mulţi fani din Bulgaria la acest concert. Sper să îi văd şi în ţara noastră la anul sau cât mai curând. Dacă vor decide să vină, le garantez că vor fi fascinaţi de Bulgaria şi de fanii de acolo”.

Iva Radoeva (Bulgaria): „Am visat atât de mult această clipă! Abia aştept să intru şi să stau lângă gard. Am bilet în Golden Circle. Sper să vină şi în Bulgaria. Cred că jumătate dintre fanii lor bulgari sunt aici, normal ar fi să vină la Sofia pentru a face fericita şi cealaltă jumătate”.

Nadejda Petrova (Bulgaria): „Am cheltuit o grămadă de bani ca să pot ajunge aici. Dar nu contează. Pentru trupa asta m-aş duce până la capătul lumii şi înapoi! Abia aştept să înceapă!”

Chen (China): „Sunt studentă aici, dar am rămas în Bucureşti special pentru concert, deşi nu mai aveam loc la cămin. Eu i-am văzut de 14 ori până acum. Sunt extraordinari! Te lasă fără cuvinte un show de-al lor”.

Rosie Marie Dias (Brazilia): „Călătoresc prin fan clubul oficial. Vreau să văd tot restul concertului. Până acum i-am văzut în 36 de concerte. Sunt fantastici! Nici un show nu seamănă cu altul şi deci nu ai cum să te plictiseşti”.

Mihnea Spătaru (Bucureşti): „Am crescut cu muzica lor. La nuntea mea am dansat pe Bed Of Roses- asta este piesa pe care mi-am cunoscut soţia. E o mare bucurie că, în sfârşit, avem ocazia să îi vedem live”.

Jimmy Frady (Londra): „Bon Jovi rules! Nu-mi pasă ce cred prietenii mei. Însoţesc trupa pe unde pot prin Europa cu ajutorul fan clubului oficial. Sunt absolut fantastici live!”

Gabriela Drăgan (Iaşi): „Obişnuiesc să cânt prin casă mereu piese de-ale lor şi nu mi-am imaginat că va veni o zi în care le voi putea cânta live cu ei în România. Mi-am luat bilet din momentul în care s-au pus în vânzare. Nu concepeam altfel”.

Elisabete Costa (Portugalia): „Eu vroiam oricum să îmi fac o vacanţă în România, am auzit multe lucruri frumoase despre ţara voastră. Aşa că m-am bucurat mult când am aflat de concertul Bon Jovi la Bucureşti. Îi văd pentru a 7-a oară. Sunt magnifici”.

Ian Douglas (Dublin): „Jon a declarat într-un interviu că Dublin-ul este oraşul lui preferat. Îl aşteptăm acolo cât mai des. Am venit în România pentru că vreau să văd cum abordează ei un show într-o ţară în care nu au mai fost. Eu i-am mai văzut până acum de 11 ori. Tot ce pot să vă spun este: pregătiţi-vă pentru concertul vieţii voastre. Nu-l veţi uita”!

E ciudat cum reacţionează un om pus în faţa visului său. Cu o jumătate de oră înainte de începerea concertului nu mai simţeam nimic. Nici durere (umblasem destul de mult într-o zi toridă), nici emoţie… nimic. Totul se derula prin faţa ochilor mei cu încetinitorul, în alb şi negru. Parcă murisem şi priveam viaţa altcuiva. Am dus cu Nico echipele de televiziune lângă mixerul de sunet.

Oamenii erau nemulţumiţi: „Nu putem să filmăm de aici! De ce nu ne-au lăsat dincolo?” Gardienii puneau şi ei paie pe foc dând dreptate jurnaliştilor. Vreo 5-6 nemulţumiţi erau în faţa mea, gesticulând şi susţinându-şi punctul de vedere. Sinceră să fiu, vedeam prin ei. Mai puţin de 5 minute ne despărţeau de începerea concertului. M-am cocoţat pe gard şi mi-am pregătit aparatul. Jurnaliştii au înţeles că nu ne mişcăm de acolo, aşa că o parte dintre ei mi-au urmat exemplul. Am aruncat o privire către Nico, care probabil, era pe gard dinaintea mea. O văd şi pe Anca Lupeş: „presa rămâne aici la primele 3 piese”. Perfect!

Bon Jovi knocked me out

Ora 20.00. Începe!! Tico este la baterie, David şi-a ocupat locul la clape, îmi mut privirea spre dreapta, unde ştiam că sunt scările care veneau din backstage. Oh, Doamne! Uite-l pe Richie!!  Arată super!! E tuns scurt şi ai impresia că radiază de fericire. Zâmbeşte mult şi cântă dumnezeieşte la chitară. Vă spuneam că vedeam în alb-negru… ei bine, acesta a fost momentul în care viaţa a prins din nou culoare. Imediat urcă şi Jon pe scenă cu braţele ridicate spre cer, dând astfel startul primei piese: Raise Your Hands.

În viaţa mea n-am văzut atâtea mâini ridicate în aer! Sunt peste 50.000 de oameni care agită braţele deasupra capului, unele fete ţipă isteric, unii băieţi cântă cât de tare pot, iar restul spectatorilor au un mare zâmbet pe faţă, discută între ei, nevenindu-le să creadă că Jon Bon Jovi şi colegii lui sunt acolo, live, în faţa lor oferindu-le concertul vieţii.

Am crezut că voi sta mereu cu ochii pe Richie, dar nu am putut. Jon atrage privirile ca un magnet. Trăieşte fiecare piesă, implică spectatorii în show, flirtează cu fetele, zâmbeşte fermecător şi are o energie cum rar vezi. Să cânţi 3 ore fără pauză, pe o căldură sufocantă, să dansezi aproape non-stop, să ţii atâţia oameni în mână, concentraţi la fiecare gest al tău, este uluitor. A stors publicul de energie la propriu.

După concert erau oameni întinşi pe jos, incapabili să se ridice şi să se îndrepte spre casă. Se rugau jandarmii de ei să plece de acolo pentru că urmau să intre camioanele să strângă totul. Din cauză că nu se înduraseră să plece în timpul concertului să îşi ia ceva de baut, la final se formaseră cozi la suc/bere şi alte băuturi pentru că oamenii erau pur şi simplu leşinaţi de sete. Doar Jon părea că mai poate după cele 3 ore.

M-a impresionat întreaga producţie a show-ului. Toate efectele vizuale, imaginile din public, de pe scenă, parcă era un film. Erau momente în care mă întrebam dacă nu cumva mă aflu la un cinematograf urmărind un DVD, atât de bine „legat” era totul. Jos pălăria pentru întreaga echipă de tehnicieni.

Aveţi setlistul postat în mesajul de mai sus. Sigur că aş putea să mai spun câteva piese pe care mi-aş fi dorit să le aud duminică (Blaze Of Glory, Never Say Goodbye), dar mi-a plăcut exact aşa cum a fost. Un singur lucru mi-a lipsit: mi-aş fi dorit să cânte şi Richie o piesă cu vocea. Poate, data viitoare? Că tot a promis Jon că va reveni… Tot ce pot să fac este să sper!

Mi-a plăcut în mod deosebit momentul în care Jon i-a provocat la un „duel” de chitară pe Richie Sambora şi Bobby Bandiera. Emoţionant a fost şi momentul în care Jon a început să cânte Happy Birthday pentru Richie, iar publicul a continuat urarea. În aer au fost ridicate imediat mesaje de încurajare şi susţinere faţă de un mare chitarist. Richie a zis că ne invită pe toţi la petrecerea de ziua lui. „Sper că ai mult tort”, i-a zis Jon.

Vă spuneam de piesele cântate. Am visat mereu să ascult live Bed Of Roses, Have A Nice Day, It’s My Life, I’ll Sleep When I’m Dead şi Dry County (unde Richie mi se pare excepţional; este cea mai lungă piesă a trupei- 9 minute şi 52 de secunde; deşi este una dintre favoritele fanilor, Bon Jovi a cântat-o cu regularitate în două turnee: Keep The Faith şi These Days, apoi a scos-o din setlist; după 10 ani, pe 13 mai 2006, la Dusseldorf, în cadrul turneului Have A Nice Day, trupa a reinclus această piesă în setlistul de concert spre bucuria fanilor).

După ce au cântat 2 ore, Jon & Co au avut o pauză de 3 minute, timp în care spectatorii i-au cerut cu insistenţă înapoi. Atunci mi-a fost puţin teamă. Mă gândeam că vor mai cânta 2-3 piese. Nu vroiam să se termine. Nu atât de repede. I-am aşteptat atâta amar de vreme şi… parcă timpul trecuse prea repede. Dar au cântat încă 7 piese! Eram în culmea fericirii! La 22.59 şi-au luat rămas bun de la noi. Eu am rămas cu o mare fericire în suflet şi cu speranţa că îi vom revedea cât mai curând. Jon a promis. Îl ştiu om de cuvânt!
În final, îi mulţumesc Ancăi Lupeş, lui Andrei pentru că am avut şansa să trăiesc această zi fantastică!

• Despre
• Ultimele Postari

Follow me

Andrei Partos

Follow me

Ultimele postari ale lui Andrei Partos (vezi toate)

• DACĂ LE-AȚI RATAT. NOTIȚELE MELE - septembrie 25, 2024
• M-AM NĂSCUT ACCIDENTAL (9.09.2024) - septembrie 9, 2024
• GÂNDURI ADUNATE DE PE FB - septembrie 5, 2024