CRĂCIUN CU SMOKIE LA PALAT – 20.12.2009

0
74

Smokie-Portrait-01
Articol de Iulia Radu
 
În drum spre Sala Palatului, am rememorat concertul Smokie din anul 2007. A fost prima dată când am văzut live această trupă. Ca atmosferă nu s-a comparat cu nici un alt concert la care am fost. Polivalenta a fost neîncăpătoare şi din ultimul rând (sus de tot lângă tavan) vedeam o mare învolburată de mâini şi auzeam publicul cântând absolut fiecare piesă. Fantastic! Am ieşit de acolo buimăcită. Deci aşa arăta un concert cu public dedicat.
 
Şirul amintirilor a fost întrerupt când am intrat în sală. Numărul mic de spectatori m-a descumpănit. Aproximativ 800 de persoane… „A fost şi Chris Norman recent… E prea mult. Puteţi să staţi unde vreţi”, răspundea o plasatoare cu cinism întrebărilor puse de cei care aveau locuri în spate şi vânau unele lângă scenă.
 
Recunosc, argumentul ei m-a lăsat rece. Şi ce dacă a venit şi Chris Norman? De ce, în acelaşi an, Chris Norman şi Smokie nu pot face săli pline? Dacă mergem 7 zile să-l vedem pe Bănică, de ce n-am merge de două ori pe an la Chris Norman şi la Smokie? De ce românul nu poate fi consecvent cu ceea ce îi place? De ce ţine morţiş să fie snob? N-am să înţeleg niciodată. Eu am fost la ambele show-uri şi vă asigur că sunt total diferite. Merită văzute amândouă!
 
La 19.15 o voce din off ne-a invitat pe toţi în faţa scenei şi l-a anunţat pe Tony Tomas, artistul care a cântat în deschidere… fără trupă, cu negativ. Fapt care a generat unele mirări între spectatori. Dar asta nu înseamnă că nu a fost primit cu căldură. Recitalul lui a fost scurt, aproximativ 20 de minute.
 
Luminile au rămas stinse cât timp tehnicienii trupei Smokie, au aranjat sticlele cu apă, au verificat chitările şi au lipit pe podea playlistul. Pentru a grăbi venirea trupei preferate, publicul i-a acompaniat pe tehnicieni impunând ritmul cu palmele.
 
Mike Craft (solist şi chitarist), Terry Uttley (bas şi vocal), Mick McConnell (chitară), Martin Bullard (keyboard) si Steve Pinell (tobe) au intrat în scenă la 19.50 alergând, ţopăind şi salutând în stânga şi-n dreapta. Prima impresie a fost cea vizuală: i-am remarcat imediat pe Mike (îmbrăcat în alb din cap până-n picioare, cu ochelari şic pe nas) şi pe Martin (a cărui coafură a rămas undeva prin anii ’70, dar care-l prinde foarte bine). Prima piesă: Something’s Been Making Me Blue. Vocea joasă, aspră, guturală a lui Mike mi-a rămas întipărită în minte şi la final m-a făcut să-mi declar mie că îmi place chiar mai mult decât Chris Norman. Şi dacă tot am amintit de el, ei bine, vreau să vă spun că singurul punct comun între aceste două concerte a fost că faptul că atât Mike cât şi Chris au făcut aceiaşi glumă: „Înţelegeţi un pic limba engleză? Bine, pentru că româna noastră lasă de dorit”. Probabil, e la modă în Anglia. Gluma, zic!
 
Interpretarea piesei Mexican Girl ne-a dat fiori. Melodia a devenit brusc mai senzuală în momentul în care eroina principală a fost întruchipată de chitara din dotare strânsă de Michael cu patimă la piept.
 
Primele acorduri din piesa For A Few Dollars, l-au găsit pe Steve sus pe baterie dirijând mişcările spectatorilor. Şi dacă până la If You Think You Know, ne-am manifestat entuziasmul de pe scaune, acum a fost momentul în care s-au aprins brichetele şi telefoanele mobile şi o mulţime de mâini executau un balans stânga-dreapta molipsitor.
 
Trupa a dialogat cu sala permanent. N-au lipsit momentele inedite, comice. Mike ne-a asigurat că versurile pieselor lor nu sunt inspirate de vieţile lor: „Noi nu fumăm, nu bem alcool” (doar că în timp ce el vorbea, Terry închina în cinstea noastră o sticlă care semăna cu una de… bere) „No sex… so far… today”, mai adaugă Mike cu umor. La un moment dat, Terry i-a urat „La mulţi ani” fiului lui Joey De Alvare (organizatorul concertului), care pe 20.12 a împlinit 9 ani. A venit şi cadoul din partea basistului: o pană, „acum trebuie să-ţi iei o chitară, să-i spui tatălui tău să-ţi cumpere”.
 
Au cântat şi o piesă de Crăciun (Holy Night) şi apoi Steve a părăsit bateria, devenind vocal alături de Mike pentru melodia Home (o dedicaţie pentru toţi cei prezenţi în sală). Cei doi au fost acompaniaţi doar de Martin (keyboards) şi Mick (chitară acustică).
 
Atmosfera s-a încins în sală odată cu primele acorduri din Don’t Play Your Rock’n’Roll To Me. Nimeni nu a mai stat pe scaun până la final. A cântat fiecare aşa cum a ştiut mai bine! „Voi chiar ştiţi să cântaţi”, spune Mike după I’ll Meet You At Midnight, „dar, hai să vedem dacă ştiţi şi să dansaţi”. Şi a urmat Oh Carol!
 
La 21.10 şi-au luat rămas bun şi au părăsit scena. O doamnă din spatele meu ţipa cât o ţineau plămânii în urechea mea: „Alice! Alice! Alice”. „Bis! Bis! Bis!”, se striga din toate colţurile sălii. Băieţii au revenit cu Have You Ever Seen The Rain (cover CCR). Genial!! Superbă interpretarea! Au încheiat cu Living Next Door To Alice, iar la final, spectatorii din centru au fost „stinşi” de Mike cu 2 pahare de apă aruncate peste ei. Au fost primite cu urale! La ultima piesă bateria a „purtat” cu mândrie steagul României. Ne-am despărţit cu greu de ei, deşi Mike ne tot spunea cu trebuie să plece şi ei acasă, publicul răspundea răspicat „NU!” Am plecat acasă abia după ce am cântat împreună cu ei ultimul refren din Living Next Door To Alice.
 
Playlistul complet (obţinut prin amabilitatea lui Joey De Alvare):
Something’s Been Making Me Blue
Lay Back In The Arms Of Someone
Tomorrow
Mexican Girl
For A Few Dollars
Wild Angels
If You Think You Know How To Love Me
Holy Night
Home
Baby It’s You
The Night Stood Still
Don’t Gimmie That
Don’t Play Your Rock’n’Roll To Me
I’ll Meet You At Midnight
Oh Carol
Needles And Pins
Have You Ever Seen The Rain
Living Next Door To Alice

Andrei Partos
Follow me
Ultimele postari ale lui Andrei Partos (vezi toate)

1 COMENTARIU

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here