EXCLUSIV | DIANNE REEVES: „Oamenii au în cap o idee despre cum „ar trebui” să fie şi nu despre cum este jazzul” (9.05.2010)

decembrie 20, 2012

113

Interviu de Iulia Radu
Chiar dacă Dianne Reeves (n. 23 octombrie 1956, Detroit, SUA) nu vinde la fel de multe discuri precum Diana Krall sau Norah Jones, nu ar fi deloc surprinzător dacă mâine cărţile dedicate istoriei muzicale ar numi-o pe Reeves „Regina jazz-ului contemporan”.

De-a lungul carierei sale, de peste un sfert de secol, şi-a dovedit calităţile vocale deosebite, a compus piese care au cucerit publicul şi sunt considerate o provocare de ceilalţi muzicieni, a înregistrat albume şi a cântat în concerte alături de nume precum McCoy Tyner, Christian McBride, Toots Thielemans şi Terrence Blanchard.

În plus, Dianne Reeves a câştigat 4 premii Grammy, la categoria „Best Jazz Vocal Performance”, pentru albumele: In The Moment – Live In Concert (2001), The Calling: Celebrating Sarah Vaughan (2002), A Little Moonlight (2003), Good Night, And Good Luck (Soundtrack, 2006).

Având propria viziune asupra vieţii, muzica Diannei Reeves îşi are rădăcinile în swing, dar nu lipsesc influenţe din pop, R&B, folk, stiluri africane. În timp ce caută adânc în repertoriul tradiţional de jazz, îşi îndreaptă atenţia şi către artişti care nu sunt asociaţi neapărat cu jazz-ul, cum ar fi Stevie Wonder, Joni Mitchell şi Leonard Cohen.

În urmă cu două zile nici nu visam să am ocazia de a sta de vorbă cu Dianne Reeves. Aproape că nu-mi venea să cred nici în momentul când, Bogdan Enache mi-a spus ora şi locul în care trebuia să ajung duminică (9 mai) pentru interviu. Am ajuns la Intercontinental cu aproximativ o jumătate de oră înainte de ora stabilită.

Am luat loc pe un scaun şi am tot recitit întrebările. Îmi venea să le schimb ordinea, să adaug altele, dar mi-am dat seama că… la un moment dat trebuia să şi închei acest interviu. Cred că aveam ceva emoţii şi curând mi-am dat seama că cititul întrebărilor la nesfârşit nu mă ajuta deloc!

Dianne Reeves a fost punctuală. A acordat doar două interviuri, în afară de mine a mai fost o echipă TV. Colegii mei de breaslă au intrat primii. Între timp, m-am mai liniştit şi eu. Măcar respiram normal. Sala Hora (spaţiul în care a avut loc sesiunea de interviuri) mi s-a părut enormă. Dianne era aşezată cu spatele la uşă, aşa că m-a văzut abia când am ajuns în faţa ei. Zâmbea cald şi asta mi-a dat încredere în mine. Redau mai jos o discuţie extrem de plăcută .

Bun revenit în România! Ne bucurăm că sunteţi din nou aici! Spuneţi-mi, vă rog, există vreo diferenţă în modul în care abordaţi un concert pe care-l susţineţi într-un oraş în care vă aflaţi pentru prima dată, faţă de un concert într-un oraş în care aţi mai cântat de câteva ori?
Şi eu mă bucur că am ocazia să mă reîntâlnesc cu spectatorii români. Referitor la întrebare… Din fericire am mai fost aici o dată, şi acesta este un lucru bun. Dar eu merg peste tot aşa cum sunt eu, merg cu sufletul, cu muzica mea şi cu toată dragostea faţă de spectatori şi încerc să le transmit o emoţie prin modul în care interpretez piesele. Din fericire pentru mine, dă rezultate pentru că muzica este un limbaj special şi are abilitatea de a mişca oamenii, chiar dacă nu înţelegi cuvintele. Eu când am şansa să fiu în faţa unui public pentru prima dată, atunci le vorbesc acelor oameni într-o limbă pe care o cunosc şi care este sacră pentru inimă: muzica!

Aţi călătorit prin toată lumea. Care este diferenţa dintre publicul american, cel european, cel african?
Este clar o diferenţă. Când mă aflu în faţa publicului american, sunt acasă. Sunt compatrioţii mei, deci este puţin diferit. Şi din punct de vedere al reacţiei spectatorilor, al modului în care comunic cu publicul, cred că este diferit pentru că limbajul este altul… pentru că poate într-un loc sunt percepută într-un fel, în alt loc altfel. Dar eu nu mă gândesc neapărat la asta. Pur şi simplu merg şi cânt.

V-aţi început călătoria prin lumea muzicii lansând albumul Welcome To My Love. Dar succesul de mainstream l-aţi obţinut în ultimii 10 ani, câştigând 4 premii Grammy. Ce anume v-a motivat în anii de început?
N-am făcut muzică pentru a câştiga Grammy-uri, dar a fost plăcut să le primesc! (râde) Eu am avut şansa să cânt şi să mă întreţin din ceea ce făceam. Cântam şi îmi asiguram toate nevoile. Şi îmi şi plăcea foarte mult ceea ce făceam. Aceste lucruri m-au motivat în primul rând. Aveam o casă a mea, oamenii veneau la concertele mele şi toate astea mi-au dat o forţă creatoare extraordinară. Şi chiar dacă nu m-aş fi bucurat de toate acestea, tot aş fi găsit un mod de a face să existe această forţă creatoare.

Când v-aţi început cariera muzicală, care era locul jazz-ului pe scena muzicală şi cum s-a schimbat acesta de-a lungul timpului?
Când m-am lansat, jazz-ul era foarte popular pentru că mulţi dintre arhitecţii acestui gen cântau încă, Miles Davis mai cânta… Ella Fitzgerald la fel. Eu am avut şansa de a cânta alături de ei. Era fascinant pentru că ei erau nişte eroi pentru mine, îi respectam şi îi iubeam şi ei mi-au întins o mână.

A fost o perioadă fantastică. Odată cu trecerea anilor, lucrurile s-au schimbat, este o altă generaţie acum. Un singur lucru a rămas la fel: faptul că jazzul înseamnă viaţă. Fiecare interpret vine cu propriul său bagaj de cunoştiinţe, cu propria percepţie asupra vieţii. Toate aceste lucruri devin parte a muzicii şi de aceea această artă evoluează şi se schimbă în mod constant. Sunt artişti extraordinari la orizont, precum Esperanza Spalding, pe care pur şi simplu o ador pentru că este genială. Fiecare generaţie aduce ceva nou.

Credeţi că în zilele noastre este mai uşor pentru un tânăr muzician de jazz să se lanseze, să-şi găsească un promoter?
Este relativ. Sunt mulţi muzicieni de jazz care lucrează, înregistrează, compun deci este clar că lumea vrea să îi asculte. Acum există internetul care îţi permite să fii în contact direct cu publicul, ceea ce noi nu am avut. În anii mei de început, existau intermediari care transmiteau publicului ce ar trebui să asculte, acum spectatorul poate judeca singur. Este cu totul altceva. Cred că sunt mulţi muzicieni de jazz precum mine, care pur şi simplu iubesc ceea ce fac şi nu se gândesc la promoteri. (râde)

Ce aţi schimba la showbusiness, dacă aţi avea puterea să o faceţi?
Aş înlătura barierele dintre genurile muzicale. Muzica este şi trebuie să rămână o expresie artistică. Cred că am fi mult mai creativi dacă nu ne-am crampona de barierele dintre genuri. Când eram mică îi vedeam în acelaşi concert pe Ravi Shankar, Miles Davis şi pe Jimi Hendrix. Oamenii iubeau aceste alăturări, iar mie îmi place să amestec bucăţi de muzică: de la worldmusic, la jazz şi la muzică clasică. Asta aş face!

Se mai întâlnesc muzicienii între ei pentru jam-sessions?
Cred că se mai întâlnesc şi acum, dar nu cum o făceau în anii 1960-1970. Atunci era un stil de viaţă. Eu am trăit acest lucru.

Când eraţi la liceu, l-aţi întâlnit şi l-aţi impresionat pe marele trompetist Clark Terry. Puteţi să-mi povestestiţi mai multe despre această experienţă?
Clark Terry era profesor de jazz şi cânta alături de Duke Ellington. Vă spun şi un amănunt ciudat… El a fost în armată cu un unchi de-al meu, aşa că se cunoşteau. Când a aflat cine sunt a fost foarte bucuros şi după ce m-a ascultat cântând mi-a zis că vom ţine legătura, şi aşa s-a întâmplat.

Aţi studiat muzica clasică şi jazzul. Aţi fi putut fi, la un moment dat, o solistă profesionistă de muzică clasică. Ce v-a determinat să vă îndreptaţi către jazz?
Am avut profesori minunaţi de muzică clasică şi ei ştiau că nu eram hotărâtă în ceea ce priveşte drumul pe care îl voi alege. Până la urmă, jazzul m-a ales pe mine pentru că am avut mulţi muzicieni de jazz în familie, aşa că am înţeles acest gen muzical mult mai bine. Aşa că am urmat acest drum.

Jazzul este privit ca un gen exclusivist. Cum faceţi să-l prezentaţi unei generaţii noi ?
Jazzul este o muzică vie. Pentru mine este baza, fundaţia. Dar am crescut ascultând toate genurile de muzică, am trecut prin diferite momente în viaţă şi am căpătat experienţă. Aşa că nu voi cânta aşa cum o făcea Ella, nu voi cânta nici în stilul lui Miles… Vreau ca oamenii să plece de la concertele mele spunând: „Wow! Nu credeam că jazzul poate fi aşa!”. Pentru că oamenii au în cap o idee despre cum „ar trebui” să fie şi nu despre cum este jazzul.

Sunteţi şi profesoară. Ce le predaţi tinerilor care aspiră la statutul de solist de jazz?
Cea mai mare lecţie pe care o pot oferi unui tânăr muzician este că fiecare om este unic, acesta este cel mai mare miracol al vieţii. Şi ţine de ei să îşi definească şi să îşi perfecţioneze calităţile unice. Asta dă particularitate vocii lor. Aceasta este cea mai mare lecţie pe care pot să le-o predau. După aceea este… teorie. (râde)

Dacă aţi sta de vorbă cu cineva, care probabil nu ştie nimic despre jazz, pe cine i-aţi recomanda să asculte pentru început?
Cred că m-aş întoarce mult în timp şi i-aş recomanda să o asculte pe Bessie Smith. Apoi aş face un salt în timp şi să o asculte pe Ella Fitzgerald, apoi Miles Davis, şi apoi orizontul le este deschis… muzica a început să vină din Brazilia, din Cuba, din Europa. Dacă ar vrea să ştie pe cine le-aş recomanda din generaţia actuală, le-aş spune Roy Hargrove, sau Esperanza Spalding, pe care am numit-o şi mai înainte – sunt voci absolut diferite.

Cum stau lucrurile în viziunea dumneavoastră: muzică pentru bani sau bani pentru muzică?
Sunt artişti care nu-şi doresc decât să fie artişti. Sunt alţii care îşi măsoară succesul prin prisma discurilor vândute. Nu sunt supărată nici pe unii nici pe alţii. (râde) Unii sunt foarte buni în ceea ce fac. Eu le spun mereu studenţilor mei să îşi clarifice fiecare ce înseamnă succesul pentru ei. Pentru că dacă nu o faci, lucrurile îţi vor scăpa de sub control şi vei uita cine eşti, ce ai vrut, ce ai făcut şi de ce ai pornit pe acest drum. Dacă o faci pentru bani, atunci fă-o ca la carte. Dacă o faci din dragoste, atunci dă 100% pentru a duce la bun sfârşit ceea ce ţi-ai propus. Dacă o faci pentru amândouă, atunci dă-i bătaie, dă tot ce e mai bun din tine!

Povestiţi-mi puţin despre filmul regizat de George Clooney. Cum aţi ajuns să fiţi implicată în acest film?
Filmul se numeşte Good Night And Good Luck şi acţiunea se petrecea în anii 1950, în perioada lui Joseph McCarthy, o vreme în care Statele Unite se temeau de orice semăna cu comunismul. A fost o perioadă neagră pentru că atunci au fost acuzaţi oameni că sunt comunişti. Astăzi, dacă vrei să fii comunist, nu te împiedică nimeni, dar în acei ani lucrurile stăteau cu totul altfel, din cauză că în toată lumea exista această teamă de socisalism, de comunism. Aşa începe filmul.

La Hollywood erau vânaţi jurnaliştii, actorii, toţi cei care şi-ar fi dorit să se poată exprima liber. Era un om, un mare jurnalist şi o personalitate tv, Eduard R. Murrel, care l-a învins pe McCarthy. Şi în acest film, Clooney vorbeşte despre Murrel. Rolul meu în film este să cânt muzica din acei ani şi mă simt ca într-o tragedie grecească. De exemplu, atunci când un agent FBI era la pândă, eu cântam o piesă, foarte populară în anii 1950, I’ve Got My Eye On You, dar era un cântec romantic. Clooney a fost genial pentru că a reuşit să povestească lucrurile în modul în care a făcut-o. George a ales piesele, iar faptul că am putut lucra cu el… a fost fabulos.

Asocierea cu George Clooney s-a simţit în sălile de spectacol? A crescut numărul spectatorilor?
Bineînţeles. Oamenii care nu obişnuiau să vină la concertele de jazz, m-au văzut în film şi astfel, publicul meu a crescut în urma acestui film.

Versurile piesei Better Days emoţionează ascultătorii. Care este povestea din spatele acestui cântec?
Când m-am mutat în Los Angeles pentru a-mi continua cariera, bunica mea a decedat. A fost un moment dificil pentru că îmi lipsea mult. În acelaşi timp, domnul cu care am scris această piesă, Tony Lorrich, şi-a pierdut mama. Şi vorbeam într-o zi şi… am sfârşit prin a compune această piesă.

Să facem un salt în timp, în 2008, la When You Know. De ce aţi ales această piesă pentru a da titlul albumului?
Ştii de unde vine? Este un film care se numeşte Serendipity, poate o să-l vezi într-o zi. Îmi place foarte mult ce înseamnă Serendipity, iar la sfârşitul acestui film, ai să auzi piesa When You Know. Este un cântec simplu, clar care vorbeşte despre mesajul inimii tale: „ştii când îţi place ceva, ţi-o spune intuiţia”. De aceea îl şi cânt: mi-a plăcut filmul şi mi-a plăcut şi piesa.

Cine sunt muzicienii care vor urca pe scenă alături de dvs duminică seară (9 mai)?
La pian se află un vechi prieten şi colaborator de-al meu, Peter Martin. La bas se află Reginald Veal, un alt mare muzician din New Orleans. La baterie se află Terreon Gully, pe care noi îl numim „vulcanul” pentru că „erupe” în cel mai frumos mod în fiecare noapte. Iar la chitară se află Romero Lubambo, care este din Rio de Janeiro.

Fiecare aduce câte un element special şi unic, fapt pe care îl ador pur şi simplu. Ei nu sunt o trupă de back-up, noi lucrăm împreună, ne pregătim concertele împreună. În fiecare noapte se întâmplă ceva special pentru că ne respectăm reciproc şi ne ştim unii pe alţii şi mai ales pentru că fiecare dintre noi este foarte creativ. Aşadar în această seară vom selecta piese special pentru concertul acesta. Desigur, vom cânta şi When You Know.

Aţi menţionat de câteva ori cuvântul „creativitate”. Credeţi că mai poate apărea ceva original pe plan muzical?
Eu cred că da! Cred că în fiecare generaţie există inovatori care aud muzica într-un mod diferit. Muzica există dintotdeauna. Tehnologie a exista întotdeauna, la un anumit nivel. A început prin a bate cu băţul într-o piatră şi acum putem comunica de la un capăt la celălalt al Pământului cu ajutorul internetului. La fel este şi cu arta şi muzica, întotdeauna va exista ceva revoluţionar în acest domeniu.

Vă mulţumesc pentru amabilitate! Vă doresc succes în toate apariţiile scenice şi să reveniţi curând în România!
Vă mulţumesc şi eu! Sper să ne întâlnim cât mai des în sălile de concert!