Din jurnalul unui ninja (107): Mersul ca formă de conștiință

martie 3, 2026

1148

Când eram mică (proaspăt intrată la grădiniță) mă țineam după bunica mea oriunde mergea. Și… de regulă, se ducea la grădină, locul unde își petrecea bună parte din zilele de primăvară-vară-toamnă. Nu o să uit niciodată ce striga după mine și după bunicul (chiar și după unchiul meu, dar el ajungea foarte rar la grădină): „Ai grijă cum calci și pe unde pui piciorul!” sau „Ești exact ca tactu-mare! Parcă îngropi cartofi când calci! Plânge pământul pe unde mergeți voi!”… La venerabila vârstă de 3 ani nu le aveam cu metaforele, deci dacă îmi spuneai că plânge pământul, o luam ca atare și îl și vedeam plângând în urma pașilor mei apăsați. Și eu nu voiam să plângă nimeni și nimic din cauza mea. Eram o fire sensibilă de mică, așa că am urmărit-o cu atenție pe bunica mea pășind cu grație printre legumele și florile sădite cu grijă și dragoste în grădină. Jur că de multe ori pământul revenea la forma inițială după ce ea călca într-un loc, de parcă ar fi respirat.

Pe măsură ce am crescut, am început să înțeleg modul ei de a se raporta la tot ce este viu în jurul nostru. Desigur, bunica mea nu a avut parte de școlarizare înaltă sau de pregătire în arta ninja. 🙂 Nu! Dar avea un simț deosebit și o dorință de a proteja tot ce este viu, care venea din legătura cu natura. Călcătura ei era delicată. Nu apăsa cu toată greutatea pământul pe care pășea. Nu se bătătorea țărâna sub talpa ei. Nici măcar atunci când căra găleți cu apă în mâini și te-ai fi așteptat să calce mai apăsat. Îmi spunea mereu că trebuie să fiu conștientă că atât la suprafață cât și sub pământ e viață. Să nu o strivești când calci!

Urmărind-o pe ea, am învățat să calc la fel. Am învățat din copilărie să fiu atentă unde și cum pun piciorul. Am început să observ viața de la firul ierbii (gâze, șopârle, fluturi, gândăcei) și să calc astfel încât să le feresc. Pentru că așa făcea și bunica mea. În timp, abilitatea aceasta s-a dezvoltat atât de mult încât chiar și atunci când alerg sau merg cu bicicleta observ viața de pe sol și fac tot posibilul să evit să calc acolo. Sunt micro-mișcări ale corpului pe care le fac aproape inconștient: o strângere ușoară a labei piciorului, o repoziționare milimetrică a modului în care se așază talpa piciorului pe sol, suficient cât să evit insecta de pe sol și să nu cad grămadă. 🙂

Am regăsit în antrenamentele de Ninjutsu, modul simplu în care se raporta bunica mea la tot ce este viu. Și în Ninjutsu mersul este esențial. Postura, modul în care calci, felul în care îți distribui greutatea pe talpi, modul în care te conectezi cu solul – toate sunt vitale.

În tradiția școlilor vechi de Ninjutsu, felul în care atingi solul este o formă de disciplină interioară, nu doar o tehnică de deplasare. Este o stare de conștiință. Pașii sunt controlați, greutatea este distribuită atent, talpa se așază progresiv. Nu lovești solul, îl testezi. Nu îl domini, îl asculți. Să calci pământul ca un ninja înseamnă să îți asumi greutatea fără să devii povară. Să fii prezent, fără să strivești.

A merge cu grijă înseamnă mai mult decât a evita distrugerea vizibilă. Înseamnă să fii conștient că sub stratul aparent inert, dorm multe primăveri. Să conștientizezi viața care pulsează în pământ: semințe care încă nu au încolțit, rădăcini fragile care țin totul în echilibru. Desigur, privind lucrurile așa, pare că vorbesc despre un mers poetic. Dar de fapt, mă refer la un fel de a merge responsabil.

Când pământul respiră sub pașii tăi înseamnă că îți asumi greutatea (fizică, intelectuală, emoțională) și o porți în echilibru. Există în arta deplasării silențioase o idee esențială: să fii prezent fără să tulburi. Un luptător ninja știe că sub suprafață există viață, zgomot potențial, fragilitate. Orice apăsare brutală înseamnă trădare – a mediului, dar și a propriei discipline.

În Ninjutsu, controlul greutații este controlul egoului. Când pășești cu orgoliu, faci zgomot. Când pășești cu echilibru, devii parte din peisaj. Ideea este să nu forțezi mediul înconjurător să se conformeze prezenței tale. Nu cucerești un spațiu prin brutalitate. Îl traversezi cu inteligență. Îi citești textura, îi respecți ritmul. Artele marțiale cer control al energiei, măsură și presupun o forță care nu distruge, ci protejează.

Nu în ultimul rând, un mers sănătos este un exercițiu de echilibru permanent. La cei peste 90 de ani, bunica mea a avut numeroase probleme de sănătate, dar durerile de spate și de picioare nu s-au numărat printre ele. Sunt sigură că a contat foarte mult modul în care a știut (instinctiv) să își așeze greutatea pe sol. Postura dreaptă, umerii relaxați, privirea înainte – toate acestea influențează nu doar scheletul, ci și starea psihică. Mulți oameni își poartă greutatea ca pe o povară călcând apăsat, rigid, încordat. Dar corpul este construit pentru elasticitate, pentru dozaj. Tocmai de aceea, la antrenamentele de Ninjutsu reînvățăm să mergem corect. Și asta este sănătate curată.