ERIC MARTIN, concert în Silver Church (25.04.2010)

0
15

pEric Martin le are pe toate: voce, charismă, good-looks. Este exemplul perfect pentru „entertainer”-ul industriei americane, a dovedit acest lucru duminică seară (25 aprilie) în clubul bucureştean The Silver Church, unde a făcut ce a vrut din public.
Mă uit peste notiţele mele şi constat că eram oarecum enervată din cauză că, deşi fusese anunţat la ora 20.30, concertul a început la 21.30. Ei bine, mi-a trecut! Citesc ce am scris la nervi şi pur şi simplu nu mă mai regăsesc în acele rânduri! Am rămas doar cu amintirea plăcută a unui concert beton.
Aşteptând să înceapă, m-am tot plimbat de acolo acolo ca dl Goe în gară, repetând în minte: „Hai odată! Vreau să înceapăăă!”. Ajunsesem cu vreo 20 de minute înainte de ora anunţată şi am fost puţin surprinsă să văd atâţia colegi din presa scrisă acolo. Nu mă înţelegeţi greşit, nu e nimic tendenţios în formularea mea. Pur şi simplu la concertele de club îi văd mai rar. Când blitzurile au început să lumineze clubul, am avut un sentiment de deja-vu. Mi-am amintit de perioada în care lucram la VIP şi trebuia să stau la intrare pentru a nota cine cu cine vine şi eventual de ce. M-am bucurat mult când am văzut câte vedete autohtone au păşit în The Silver Church. Vă dau doar câteva exemple: Loredana, Dan Bittman, Edi Petroşel, Tudor Chirilă, Marius Baţu, Dan Helciug, trupa Impact, Marius Moga şi Iulia Vântur, Horia Brenciu. În mintea mea aşa e normal să fie. Muzicienii trebuie să se întâlnească cu alţi muzicieni, să vadă cum se prezintă alţii pe scenă, să le placă sau nu. Sincer, dacă n-aş fi ştiut că a fost un eveniment pentru publicul larg, aş fi crezut că Eric a venit pentru un eveniment privat, VIP. Dar ştiţi care e partea proastă la concertele la care ponderea vedetelor din public depăşeşte sau este aproape egală cu numărul spectatorilor simpli? Muzicienii nu prea participă la show (de parcă le-ar fi ruşine!)… majoritatea stau cu mâinile în sân, uneori o sprânceană ridicată, eventual bâţâie dintr-un picior şi au o privire, oarecum, critică (că deh, sunt specialişti) faţă de cei care se află pe scenă. Şi uite cum bucuria mea s-a transformat până la finalul concertului în amărăciune. Regret sincer că nu a fost plin clubul. Eric merita un public mult mai cald.
Concertul a început la ora 21.30. Alături de Eric Martin s-au aflat pe scenă: Fabio Cerrone (chitară), Mick Paul (bas cu 6 corzi, avea un grif extrem de lat, părea enorm!!) şi Mauro Munzi (baterist, un tip extrem de drăguţ). Prima piesă: Little Red House. Eric e ca un vulcan, nu stă locului o clipă (cu greu reuşeşti să-i faci o fotografie ca lumea), are o voce plăcută, zâmbeşte, este în elementul lui pe scenă şi asta se simte imediat în rândul spectatorilor. Este primit cu aplauze şi ţipete de fetele care s-au îngrămădit în faţa scenei.
Urmează Stayin Close To You (o piesă din 1998 care apare pe albumul Fly On A Wall). Este una dintre piesele mele preferate, îmi place textul, iar solo-ul lui Fabio la chitară a fost pur şi simplu superb! La Superfantastic spectatorii au cântat alături de el, accentuând atmosfera intimă din club. O altă piesă care mie mi-a plăcut foarte mult este Crossroads, cu acorduri în forţă la chitară şi un Eric Martin dezlănţuit.
Înainte de a cânta piesa Wild World a rugat băieţii să îşi facă simţită prezenţa în club, apoi fetele. A reieşit că partea feminină era majoritară. Apoi s-a adresat băieţilor: „vă rog frumos, la această piesă să nu vă fie ruşine să intraţi în contact cu partea voastră feminină”. Şi nu le-a fost, au cântat cot la cot cu fetele de la început până la finalul melodiei.
Ne-a povestit şi despre întâlnirea sa cu Fabio Cerrone. „Când managerul meu mi-a spus că voi cânta cu un zeu italian (n.r. – probabil avea în minte zeii greci, imaginea lor se potriveşte mai bine cu descrierea făcută de el), îmi închipuiam un tip cu plete şi cu pectorali bine conturaţi… Ce să fac? Sunt american, noi ne uităm mult la filme!”, a spus Eric. Colegul lui a zâmbit sfios, dădea impresia că nu prea era obişnuit să fie în astfel de situaţii, deşi, între noi fie vorba, Eric i-a prezentat pe toţi colegii lui drept „heartbreakers”.
La multe dintre piese cântat la chitara acustică (i s-a şi rupt o coardă la un moment dat – „Îmi pare rău că a trebuit să fiţi martori la aşa ceva”), iar când a renunţat la ea pentru o melodie, a primit-o înapoi cu greu. Managerul o dusese în spate şi a durat ceva până i-a adus-o înapoi… Probabil nu l-a auzit când a cerut-o. Sătul să tot aştepte să primească chitara din backstage, Eric s-a gândit să cânte ceva ce nu era inclus în playlistul acestui concert: I’ve Learned My Lesson (piesă din repertoriul Mr. Big, care nu a mai fost cântată live niciodată). Frumos cadou. O confirmare a faptului că omul chiar s-a simţit bine pe scenă. Şi-a primit şi preţioasa chitară chiar înainte de a începe piesa.
Mi-a rămas întipărită în minte şi Try To Do Without It (compusă de Eric şi Richie Kotzen într-o perioadă în care erau în turneu şi nu îşi mai văzuseră iubitele de mult timp). Absolut emoţionantă şi piesa şi interpretarea!
Vă spuneam la început despre reacţia muzicienilor autohtoni la acest concert. Nu a trecut neobservată nici de Eric Martin, care spre final, adresându-se unui tip cu şapcă fistichie pe cap şi cu mâinile plasate strategic în sân, a punctat cu umor: „Tu eşti muzician, nu?” – s-a adresat el unui tip din public care avea exact postura descrisă mai sus. „Nu înţeleg de ce le e greu muzicienilor să aplaude la un show. Şi eu sunt muzician, dar aplaud”. Frumos şi delicat spus!
Recitalul s-a încheiat în jurul orei 23.00 cu piesa Dancing With The Devils. Au fost chemaţi la bis cu insistenţă. Nu puteau pleca fără To Be With You. Ne-au oferit-o cu drag. Ultima piesă a serii, Fool Us Today, l-a găsit pe Eric printre spectatori, cântând, dansând şi flirtând cu fetele. Nu am putut să nu observ atitudinea unor băieţi care s-au aşezat strategic în faţa prietenelor lor, în încercarea de a le obtura „priveliştea”, dând dovadă fiecare de mult mai multă protecţie şi grijă faţă de persoana iubită.
Am ratat un interviu cu Eric Martin
Pentru că mi-a plăcut atât de mult concertul, mi-am cumpărat şi un CD, Deep Cuts – The Best Of Mr. Big – The Ballads. Îmi doream un autograf şi cu ajutorul Ancăi Lupeş am ajuns în backstage. În drum spre culise, mi-am amintit că am nevoie şi de playlist, aşa că dacă tot am prins-o la cotitură pe Anca, i-am spus şi despre această doleanţă. Lucky me! Pe scenă mai rămăsese o singură foaie pe care scria, cu un marker negru, titlurile pieselor. Anca a cules-o de pe jos şi mi-a oferit-o. În spate mai erau câteva fete, unele venite tot pentru autografe, altele pentru interviuri. Eu şi Liviu Zamora am fost ultimii sosiţi… şi primii serviţi… Trebuie să recunosc că îmi cam tremurau mâinile (dar m-am gândit că e normal, aşa că am încercat să nu dau atenţie acestui aspect). Am aşteptat vreo 20 de minute. În tot acest timp, de câte ori se deschidea o uşă, simţeam câte un gol în stomac. Când, în sfârşit, am fost invitaţi în cealaltă încăpere pentru autografe şi interviuri, toată lumea a dat buzna înăuntru. Nu mai ştiu exact cum s-a întâmplat (cam de aici lucrurile încep să fie în ceaţă pentru mine), dar eu am fost prima… Aveam în mână CD-ul şi playlistul (pe care nu apucasem să-l bag înăuntru). Eric mă invită să iau loc lângă el, pe canapea. Tot el observă că cineva vărsase câţiva stropi de apă acolo aşa că mă avertizează să nu mă aşez şi cere un prosop, pe care îl pune pe canapea şi zice: „Sit down”. În momentul în care m-am aşezat s-a rupt filmul. Creierul meu era un fel de iaurt Danone… M-a întrebat cum mă cheamă. I-am spus Julia, gândindu-mă că e mai uşor aşa… „With a J or a G?” Deşi înţelesesem întrebarea perfect, am intrat în panică pentru că am realizat că nu mai ştiam alfabetul în limba engleză. Rar mi se întâmplă să am astfel de scurt-circuite. Ţin minte că l-au lămurit ceilalţi, destul de greu, totuşi… Am auzit „July, June, J.J. Cale” şi cred că au mai fost şi alte nume cu „J” dar se pierd undeva în ceaţa densă din mintea mea. A scris autograful şi mi-a înapoiat CD-ul. În secunda următoare, mi-a tras din mână playlistul: „What do you have here?”, mă întreabă el în timp ce îl desface! „Aaaaa, you stealer!!”, a zis atât de drăguţ încât m-a bufnit râsul. A fost atât de drăguţ încât s-a oferit să îmi scrie pe foaie titlurile în întregime şi unde nu a avut loc… a desenat un soare (cu ochi şi gură zâmbitoare), o lună, l-a şi completat (unele piese nu fuseseră scrise iniţial pe foaie) şi l-a semnat şi pe acela. Recunosc, n-am scos mai mult de 10 cuvinte. Ţin minte clar că la final am spus că îi mulţumesc şi că îl mai aşteptăm în România.
Am ieşit de acolo fără să realizez exact ce se petrecuse. Era prea recent totul. Dar, cum am păşit în hol, mi-a revenit graiul. Ştiam şi engleză, aveam şi poftă de vorbă, mai-mai că m-aş fi întors la Eric pentru un interviu. Dar… l-am văzut pe Fabio. Şi cum aflasem din timpul concertului că a colaborat şi cu alte nume mari ale scenei rock (printre care şi Tony „The Cat” Martin, ex-Black Sabbath), l-am abordat cu tupeu (sincer, nu credeam că pot trece atât de uşor de la o stare la alta). Fabio, ca orice italian, este o persoană comunicativă, prietenoasă, aşa că lucrurile au devenit şi mai simple. Nu-şi mai amintea exact anul în care a fost în România cu Twin Dragons (show în care l-a avut drept special guest pe Tony Martin), dar mi-a povestit despre o mulţime de lucruri. Îi place foarte mult muzica anilor 1970. Chitariştii care i-au influenţat stilul sunt Ritchie Blackmore, Jimmy Page, Jeff Beck, John McLaughlin. Este implicat în foarte multe proiecte şi îi place să cânte orice: de la heavy metal (piese din repertoriul Black Sabbath – perioada în care Tony a fost solistul lor) la jazz şi chiar pop-rock. Chiar dacă a fost implicat şi în proiecte pop, fanii lui nu l-au blamat niciodată pentru că „am încercat să aduc ceva personal în fiecare colaborare pe care am avut-o”. Încearcă să facă ceea ce îi place şi asta pentru că nu consideră muzica un business. Nu şi-a propus niciodată să câştige bani mulţi din muzică, „dacă aş fi vrut asta, m-aş fi dus în America şi aş fi făcut exact ceea ce îmi cer producătorii”. Referitor la apariţia MTV-ului (Eric făcuse câteva trimiteri la acest post TV în timpul concertului, lăsând să se înţeleagă că a făcut mai mult rău decât bine muzicii), Fabio mi-a spus că într-un fel e bine că a apărut, într-un fel e rău. „Totul a devenit industrie. Relaţiile dintre muzicieni s-au schimbat, nu prea ne mai întâlnim pentru a cânta împreună şi e păcat”. Este un pic dezamăgit şi de faptul că rockul nu este atât de susţinut pe scena muzicii italiene. Deşi pe el nu-l afectează în mod direct acest aspect, pentru că este stabilit în Marea Britanie, şi-ar fi dorit totuşi, ca acest gen să fie mult mai prezent în Italia. Mi-a mai spus că s-a simţit extrem de bine pe scenă, mai ales că acesta a fost primul (mini)turneu în care cântă alături de Mauro şi Mick. Bucureştiul a fost oraşul care a încheiat aventura celor 4 muzicieni prin lume. A promis că va reveni pentru că a simţit căldura românilor. Îl aşteptăm cu drag înapoi pentru că este un chitarist foarte bun! Ne-am luat rămas bun şi abia când am ieşit din club am realizat că era trecut de miezul nopţii. Am venit acasă şi am scris aceste rânduri „la cald”.
Nu ştiu dacă mulţumeşte pe cineva această pseudo-cronică, dar mi-e foarte greu să redau în cuvinte povestea acestei seri. Eric Martin a susţinut un concert extraordinar şi pentru că n-aţi fost, aţi pierdut o seară pe cinste!
 
Playlist:
Little Red House
Stayin Close To You
Untouchable
Crossroads
Who Am I Supposed To Be
Superfantastic
Hole In The Sun
Wild World
Burning In My Mind
Promise Her The Moon
Try To Do Without It
I’ve Learned My Lesson
What’s It Gonna Be
Where Do I Fit In
Take Over
My New Religion
Rose Alone
Dancing With The Devils
Bis
To Be With You
Fool Us Today

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here