Exclusiv: Cu Aurora si Mircea Leonte despre viata, handbal si rugby (15.10.2018)

0
37

Interviu realizat de Andrei Partoș

Interviul a fost înregistrat pe 15 octombrie, acasă la familia Leonte, care ne-a primit cu brațele deschise și cu o nemaipomenită dulceață de fragi. A fost un dialog spumos de două ore, timp în care au fost atinse subiecte din istoria sportului, din actualitatea handbalului si rugby-ului, de viață. Din nefericire, tehnica ne-a jucat feste, iar microfonul a decis să mai ia pauză din când în când. Tocmai de aceea, am ales varianta de a transcrie interviul. La final, veți găsi și înregistrarea video, vă recomandăm să ascultați la căști pentru a evita problemele de sunet. Primele 30 de minute sunt O.K., apoi e mai dificil, dar aveți aproape totul scris.

Mulțumim familiei Leonte pentru disponibilitate și pentru amabilitatea cu care au răspuns întrebărilor. O familie frumoasă, așa cum azi vedem doar în filme.

Mircea Leonte este câștigător al Cupei Campionilor Europeni cu Dinamo în 1966. Născut în 1936 în București, Mircea Leonte a început să practice rugby-ul în 1950. A fost junior la clubul Progresul Finanțe Bănci, fiind antrenat de Ștefan Bârsan. Ca senior a evoluat la aceeași echipă, în Divizia A, până în 1956, când s-a transferat la CCA (antrenor Alexandru Argesiu). Apoi, din ediția 1957/1958, a fost component al echipei Știința București (actuala Sportul Studențesc), unde a lucrat cu antrenorii Ion Buzoianu și Dan Ionescu. În perioada 1962 – 1968, a activat la Dinamo București, echipă cu care a cucerit două titluri naționale și Cupa Campionilor Europeni în 1966.

Aurora Leonte este dublă campioană a lumii cu echipa României, la handbal în 11, în 1960 la Amsterdam, şi la handbal în 7, în 1962 la Bucureşti. De asemenea, a câştigat Cupa Campionilor Europeni cu Ştiinţa Bucureşti în 1961. După ce s-a retras din activitatea competiţională, Aurora Leonte a lucrat 40 de ani ca profesoară de sport la Universitatea Bucureşti. Despre carieră veți afla multe din interviu.

 DE 58 DE ANI ÎMPREUNĂ

Andrei Partoș: Bun gasit dragi prieteni, este o intalnire istorica si pentru mine pentru ca ma aflu pentru prima data in casa familiei Leonte si va multumesc pentru ca ati acceptat acest interviu. Vreau sa ii spun doamnei Leonte si cu domnului Leonte ca cei de acasa au varste cuprinse intre 15 si 80 de ani si ceea ce este important sa stiti, este ca ei vor sa afle mai multe despre cei care au scris istorie in sport. Intamplator doamna Leonte are legatura si cu mine pentru ca mi-a fost profesoara la facultate. Am vazut ca la un moment dat ati si jucat pentru Universitatea, aveati in jur de 20 de ani, daca nu ma insel.

Aurora Leonte: Am inceput putin mai devreme. Era perioada sportului amator.

Andrei Partoș:  Da, nu se juca pe alta miza decat pe cartele si pe bonuri de masa.

Aurora Leonte: Uneori aveam bonuri de masa si noi, dar cei de la rugby aveau mai des. Ei aveau, handbalistele nu.

Andrei Partoș:  Bonuri si supra-alimentatie.

Mircea Leonte: Nu, o cartela de masa la Institut.

Andrei Partoș:  Ciocolată nu vă dădea?

Mircea Leonte:  Nu, nu ne dădea.

Andrei Partoș:  Nouă, la Școala Sportivă ne dădeau ciocolata.

Aurora Leonte: Era o sumă pe care o primeam după meci…

Mircea Leonte: Ah, da. Era o masă pe care o primeam.

Aurora Leonte:  Da, după meci mergeam cu toții la masă. Era și un mod de a strânge relațiile între jucători. Era foarte frumos.

Andrei Partoș:  Este bine că ați interpretat totul în această manieră.

Aurora Leonte: Da, așa este. A fost foarte frumos. Am rămas prietene cu colegele mele și acum.

Andrei Partoș: Păi, am văzut că la toate întâlnirile de 30, 40, 50, 60 de ani vin toate doamnele.

Aurora Leonte: Da, așa este. Au mai pierit dintre noi câteva, dar cele care am rămas ne întâlnim cu bucurie.

Andrei Partoș: Am văzut că ați avut chiar acum doi ani o întâlnire…

Aurora Leonte: Am avut, am fost sărbătoriți și de Federație. Sunt destule întâlniri între noi. Ne leagă cei mai frumoși ani ai tinereții.

Andrei Partoș:  Este bine să rețineți că lumea sportului generează astfel de relații și asta nu prea înțelege lumea când noi insistăm și spunem că trebuie să se facă sport în școală pentru că asta aduce și altceva nu numai cupe, diplome.

Aurora Leonte: Exact așa este.

Mircea Leonte:  Jucatorii de rugby se întâlnesc în fiecare miercuri la Casa Universitarilor. Bineînțeles, vin acolo din toate generațiile, și mai tineri și mai în vârstă. Tot săptămânal ne întâlnim și la Vatra Luminoasă, este acolo un restaurant mic și ne întâlnim.

Andrei Partoș:  Mi se pare extraordinar că rămâne această relație…

Mircea Leonte: L-am invitat și pe dl Lupu și i-a plăcut foarte mult.

Andrei Partoș:  Sunt convins. Eu l-am cunoscut bine pe dl Morariu, nu știu dacă este aceeași generație…

Mircea Leonte:  Pe care Morariu?

Andrei Partoș:  Tatăl.

Mircea Leonte:  Dar știți că a murit.

Andrei Partoș:  Știu, Dumnezeu să-l odihnească! Îl cunosc bine și pe tatăl și pe fiul. Pe Octavian l-am cunoscut când avea 18 ani. Știu că exista această tradiție și întotdeauna se spunea despre rugby că este un sport de gentlemen, dar practicat golănește. Adică există respect în rugby. Dvs nu aveți alură de jucator de rugby și trebuie să ne spuneți cum de practicati acest sport pentru că cineva mi-a povestit că pe vremea aceea se juca și din tehnică, nu numai din forță. E adevărat?

Mircea Leonte:  Da. Acum s-a trecut mai mult pe forță, dar și acum mai sunt jucători, care nu-s colosali. Păi, uite, de exemplu, Surugiu care este acum la echipa națională e mai mic decât eram eu.

Andrei Partoș:  Deci se joacă și pe tehnică, la mână?

Aurora Leonte: Sunt anumite posturi în acest joc unde dacă nu stăpânești tehnica…

Andrei Partoș:  Da, dar citisem undeva că generația dlui Leonte a surprins pe cei din baschet și handbal pentru faptul că jucau la mână în mare viteză.

Mircea Leonte:  S-a modificat și regulamentul jocului și de aceea este permis… Pe vremea noastră, cum cădeai trebuia să dai drumul mingiei. Acum te răsucești cu ea, te ridici, mai alergi.

Andrei Partoș:  A devenit mult mai fizic.

Mircea Leonte: Da!

 

„Tinerețea noastră nu a fost una îndestulată și nici nu cred că ne dădeam seama că vrem altceva decât ce aveam”

A.P: Dvs sunteți un model de familie de sportivi pentru că sunteți căsătoriți de 58 de ani.

digA.L: Uitați-vă ce tineri eram. Aceasta este o fotografie de la căsătorie, iar aceasta este de când am aniversat 50 de ani de căsătorie.

M.L: Nu e mare diferență.

A.L: Ei, cum să nu?!

A.P: Doar culorile s-au schimbat. Dar este adevărat că și viața sportivă îți oferă o altă abordare a unei relații de familie?

A.L: Da, sigur!

M.L: Da, și eu zic la fel.

A.P: Unde v-ați cunoscut?

A.L: La facultate. Eram colegi de an.

A.P: Atunci e clar.

M.L: Noi ne cunoaștem din 1957.

A.P: Și cine a făcut primul pas?

M.L: Nu mai știu. Știi cum a fost? Eram la cursul de schi…

A.L: Ah, când mi s-a umflat gâtul. Am băut…

M.L: Nu, aia a fost în anul doi.

A.L: Da, în anul doi când te duceai după lămâi. Eu făcusem o amigdalită…

M.L: Am făcut cursuri la Borșa și acolo era un izvor…

A.L: Da, și eu am vrut să beau repede de la izvor și era iarnă. Era foarte interesant. Apa ieșea din zăpadă. Era o nebunie.

M.L: Era izvor gazos.

A.L: Da și eu am băut de acolo și bineînțeles că mi s-a umflat gâtul. Și el se ducea nu-știu-pe-unde să-mi aducă lămâi pentru că doctorul spusese că am nevoie de așa ceva. Tinerețea noastră nu a fost una îndestulată și nici nu cred că ne dădeam seama că vrem altceva decât ce aveam. Am avut o înțelepciune pe care nu ne-a dat-o nimeni. Deși eram tânără niciodată nu m-am gândit că trebuie să am 10 rochii, 10 perechi de pantofi sau mai știu eu ce.

AP: Păi, tocmai de asta insist pe partea că făceați un sport de echipă și ați înțeles ce înseamnă „a fi împreună și a obține ceva împreună”.

M.L: Da, am citit de curând undeva că nu e bine să îți dorești altceva pentru că trebuie să fii mulțumit cu ceea ce ai pentru că daca pe acelea ți le-ai dorit și le-ai obținut, de ce să vrei mereu altceva?

AP: Sună frumos spus așa.

ML: Cam așa s-a întâmplat cu noi, fără să știm treaba asta.

A.L: Și fără să grăbim momentul. În fiecare perioadă a vieții a venit câte ceva, până la urmă au venit și copiii.

ML: Exact. Noi nu am planificat venirea copiilor.

AP: Acum se planifică la sânge, până și data și ora, ca să iasă în zodia potrivită.

A.L: Am auzit chestia asta… mi-a povestit fiica mea că unii vor să programeze totul.

AP: Câți ani are fiica?

A.L: Are 45 de ani, împlinește 46 și Radu, care-i mai mare, a împlinit 52.

AP: Să vă trăiască!

ML: Au și ei, la rândul lor, copii  care sunt studenți.

A.L: Avem nepoți studenți în anul II acum. Culmea e că cel care a făcut matematică face acum biologie ecologică și fata care a făcut filologie  face inginerie.

AP: S-au încrucișat treburile. Cu nepoții vă vedeți?

A.L: Sigur că da. Aici, la noi, s-au făcut botezuri…

 

„Tehnologia este o mare descoperire dar și un mare necaz”

ML: Ne și spun că suntem „expirați”.

A.L: Dar erau mici când spuneau treaba asta.

AP: Dar în raport de ce vă spuneau acest lucru? Pentru că nu vă descurcați cu telefonul mobil?…

A.L: În raport de ceea ce vedeau ei… Da, exact.

ML: Și asta și cu computerul pe care-l folosim din când în când.

A.L:  Să știți că este o mare descoperire dar și un mare necaz.

AP:  Mă interesează opinia.

A.L: Este foarte interesant. Este atât de necesar și cu toate astea îți face atât de mult rău.

ML: Am văzut o caricatură care mi-a plăcut mult. Avem și noi stăpânul nostru și era așa: o pisică în lesă, un câine care ținea lesa, pe câine îl ducea un cetățean, iar pe om îl ducea telefonul mobil.

AP: Este o realitate, dar ați spus bine, are și partea bună.

A.L: Da, este foarte necesar. Deși… să vă povestesc ceva foarte interesant. După Revoluție, la noi, pe strada Negustori, este Nufărul. Acolo se vindea și apă îmbuteliată la sticlă de sticlă. Duceam 3 într-o mână, 3 într-o mână. Acolo era o domnișoară drăguță, cu niște plete blonde, care mă și cunoștea pentru că mă duceam destul de des. O întreb cât costă și îmi spune că face 60 de bani. Zic, vă dau 3 lei 60. Și ea mă întreabă: dar de unde știți? Eu am socotit în minte, ea își scotea calculatorul. Vă dați seama că n-am avut răspuns la întrebarea ei.

AP: Da, oamenii nu mai socotesc, au devenit dependenți…

A.L: Da, vedeți unde duce? Pentru cei care învață tabla înmulțirii nu e bine.

digAP: Așa este. Și cu scrisul de mână sunt probleme, până și eu am o problemă pentru că și eu scriu acum mai mult pe computer și când trebuie să completez ceva, am o mare dificultate. Am început să scriu ca tata care era medic și nu e bine. Revenind puțin la începuturi… Făceați sport de perfomanță în paralel, aveați cantonamente, mergeați în turnee, cu Dinamo ați luat Cupa Campionilor Europeni, pe atunci era și la rugby…

ML: Da și este și acum. Se joacă așa cum se joacă la fotbal, pe două categorii. Noi suntem în categoria a II-a valorică.

AP: Iar doamna Leonte a fost o dată rezervă, în 1956…

A.L: Da, așa este și nu am mers la campionat pentru că eram prea tânără. Și eu și Antoaneta eram în aceeași situație.

AP: Dar în 1956 am luat titlul?

A.L: Da.

AP: Și pe urmă ați luat și în 1965.

ML: Acela a fost la handbal în 11.

AP: Handbalul în 11 se juca pe teren mare?

A.L: Da, pe teren de fotbal.

AP: La handbal în 11 trebuia să arunci mai tare, nu?

A.L: Sigur.

AP: Trebuie să ne spuneți lucrurile esențiale ca să înțeleagă oamenii diferențele.

A.L: Pot să vă spun multe lucruri. Esențiale erau următoarele: diferențele constau în faptul că aveam în picioare bocancii pe care-i poartă fotbaliștii, cu crampoane, jucam indiferent de condițiile meteo.

AP: Se bătea mingea de pământ?

A.L: Nu driblam. La 3 pași trebuia să bați mingea în pământ. Acum se face dribling multiplu pentru că suprafața de joc permite. Dar la handbal în 11 era iarbă, uneori zgură. La Codlea, de exemplu, îmi aduc aminte că era zgură și m-a ținut o adversară, nu mai scăpam de ea și ea de mine, și până la urmă mi-a tras un pumn de praf în ochi, iar eu am luat-o de coadă, avea niște cozi frumoase și arbitrul pe mine m-a dat afară.

ML: Întotdeauna îl vede pe al doilea.

AP: Se întâmplă din păcate, foarte des.

A.L: Dar eram așa de furioasă și nici nu mai vedeam bine, vai de capul meu.

AP: Dar poarta cum era?

A.L: Era exact aceeași poartă ca la fotbal.

ML: 7 metri, poartă de fotbal.

AP: Înseamnă că dacă aveai braț puternic, puteai da gol de la 16 metri.

A.L: Eu mă specializasem într-o vreme la aruncarea cu boltă peste portar și știu că făceam antrenament pe Progresul și antrenorul Zugrăvescu mi-a spus: „pe dreapta și faci nenumărate”. Eu, la un moment dat, m-am plictisit și a venit lângă mine și mi-a zis: „știi ce înseamnă nenumărate?”. Apoi, un alt profesor, Cojocaru, care a fost de fapt profesorul meu, care m-a determinat să vin la handbal, pentru că Roli Manea, care era antrenor de baschet, voia să mă duc la baschet. Roli Manea trăiește și acum și este în Germania, mai vorbim la telefon, el era directorul școlii.

ML: Este vorba despre SNPFC.

AP: Este bine că exista așa ceva.

ML: Sigur că da! Păi, Mimi Niculescu provine de acolo, Folbert.

A.L: Toate echipele naționale erau formate din aceste școli.

AP: Mai apoi, în 1957 au apărut și școlile sportive, ȘSE1, ȘSE2….

A.L: Da, da. Noi am fost ultima serie la SNPFC. Aceasta durat din 1948 până în 1955. Apoi au făcut școli sportive, care au dat foarte mulți oameni valoroși.

 

„Am avut norocul sa avem profesori de primă mână în toate disciplinele sportive”

digAP: Și cum ați decis că e mai bine la handbal, nu la baschet?

A.L: Păi, făceam și atletism, am participat și la concursuri de atletism care se desfășurau între diverse școli. Aceste școli erau în București, în Târgu Mureș, în Timișoara, care era un centru de atletism excepțional și făceam aceste cursuri anuale. Bineînțeles că profesorul de atletism mi-a cerut să particip și am ieșit pe locul 3 concurând împotriva unora care erau în lotul național de atletism. În ștafeta 4×100, ultimul schimb la București eram eu și ultimul schimb la Târgu Mureș era Irina Nagy Climovschi.

AP: Ce nume greu!

ML: Nu erau specializate doar pe o ramură sportivă.

AP: Erau polisportivi. Tocmai de aceea insist să afle lumea. Polisportivii aveau talent, aveau chemare, le plăcea să facă de toate, iar acest lucru te făcea să ai o altă abordare.

ML: Păi, eu când am început să fac rugby, făcusem deja în școală volei, baschet, jucam fotbal cu prietenii.

AP: Dar ați jucat și handbal puțin…

ML: Puțin. Jucam deja rugby.

AP: Nu v-a tentat nicio clipă handbalul?

ML: Nu.

AP: De ce, că e mai plăcut? E mingea mai mică, mai lejer, nu vă înghesuiți cu nimeni.

ML: Păi, parcă tocmai asta îmi plăcea, să te și înghesui puțin.

AP: Sunteți bun pentru troleibuze. Dar la handbal în 11 era „aerisit”.

A.L: La handbal în 11 putea să joace doar cine putea să alerge.

AP: Am văzut niște filmulețe pentru că n-am prins perioada, în care totul părea atât de aerisit. Vă întâlneați cu adversarii vreodată?

A.L: Ne întâlneam.

AP: Aveam senzația că totul este așa frumos, poezie, pase lungi, alergare multă.

A.L: Era frumos. Am avut și noroc că în perioada aceea, în acele centre despre care v-am spus, erau profesori de primă mână în toate disciplinele sportive. În afară de faptul că erau și ei foarte tineri și aveau pasiune, știau foarte bine meserie și atunci sigur că era o bucurie.

AP: Păi, selecția este baza, contează să știi să îți alegi oamenii.

A.L: Da, exact. Și nici nu făceam antrenamentele care se fac astăzi. Eu dacă aș avea acum 20 de ani, eu nu aș face sport profesionist pentru că nu mi-ar plăcea să fac în aceeași zi două antrenamente. Ei astăzi fac două antrenamente pe zi…

ML: Păi, cred că de aceea și joacă prost pentru că îți piere plăcerea pentru joc.

AP: Tocmai asta voiam să subliniem pentru că îi auzim pe antrenori: „Domnule, face pregătire”. Păi, faceți prea mult.

A.L: Da, este imens.

ML: Și vă mai spun ceva: Eu cred că organismul nici nu poate să suporte atâta efort.

A.L: Noi făceam și în joacă, dar antrenamentul dura două ore. Acum mă uit la niște antrenamente de fotbal la TV și de fiecare dată îi văd făcând niște exerciții statice, când ei au de alergat 90 de minute. Este un efort enorm. S-a trecut la izometrii prin care poți să păcălești antrenorul, dar te păcălești și pe tine. Dacă m-ar pune pe mine antrenoare acum la o echipă de fotbal, și dacă ei m-ar asculta, aș face o pregătire fizică excepțională. I-aș pune să facă pe lungimea terenului de fotbal pase în doi nenumărate, așa cum m-a pus pe mine antrenorul. Pe urmă în trei, cu schimbări de locuri. Și tot antrenamentul asta va fi. Și atunci pregătirea fizică s-a făcut în paralel cu pregătirea tehnică. Dacă aș fi antrenor nu mi-ar conveni să se ocupe altul de pregătirea fizică. Acum sunt 5 antrenori la lot, iar responsabilitatea se împarte și rezultatele se văd. Și este important să se facă cercetare. Se fac o groază de lucruri legate de desfășurarea antrenamentului, fizic, tehnic, atunci să se facă și cercetare., ca să vedem și rezultatele acestor antrenamente. Nu e normal să merg dintr-una-într-alta fără să-mi dau seama dacă e bine sau rău.A.L: Aici este o discuție enormă.

ML: Sigur că da. Păi, m-am uitat în ziarul de astăzi să văd cine a marcat goluri. O singură româncă, Cristina Neagu, iar celelalte care au marcat au fost străine.

A.L: Oana Manea a jucat un minut, sau ceva de genul acesta.

ML: De aceea l-am admirat pe Tadici când a spus că la echipa națională joacă cu rezervele de la echipele de club.

AP: Avea dreptate.

ML: Păi, sigur că da!

A.L: A spus un adevăr. Noi suntem acum slabi și la alte sporturi din aceeași cauză.

ML:  Și la rugby, dacă a ajuns așa cum a ajuns, din același motiv s-a întâmplat.

 

„Aducerea jucătorilor străini este și un interes al Federației”

davAP: V-ați gândit dvs să vedeți pe unul din Fiji, Togo sau Noua Zeelandă jucând în echipa națională?

A.L: Ne-au și costat aceste lucruri.

AP: Așa am rămas fără Cupa Mondială…

ML: Eu sunt de părere că dacă e să aducem, atunci trebuie să aducem jucători de valoare. Dar eu nu știu dacă cei care joacă pe la echipele pretențioase ca Steaua, CSM, Baia Mare,  dacă sunt mult mai buni decât ce avem noi în țară.

AP: Nici nu avem cum să aflăm. Exact cum ați sesizat. Erau patru fete pe bancă, ca să mă refer doar la meciul de ieri al echipei CSM, dintre care una era străină și 3 românce. Toate cele trei sunt fete de națională și ele stau pe bancă și nu intră niciun minut. Nu credeți că antrenorul este din alt film, în momentul în care toată echipa este din Est și antrenorul vine din Scandinavia?

A.L: Da bineînțeles. El nici nu poate să-și dea seama după o lună de zile de valoarea unui jucător.

ML: Eu nici nu știu dacă antrenorul acesta stă în România pentru că el ar trebui să urmărească campionatul și jucătoarele.

AP: Acum vă referiți și la cel de la națională?

ML: Da.

A.L: Eu ca spectator român să ascult și să văd la televizor antrenorul unei echipe românești, formată din străini, unde se vorbește engleza.

AP: Asta e globalizarea, dar dacă s-ar face cu măsură n-ar fi nicio problemă.

A.L: Eu mă uit la ochii jucătoarelor. Sunt câteva care nu înțeleg indicațiile. După ce termină antrenorul de vorbit cea care a înțeles, îi spune celeilalte. Nu doar româncele nu știu engleza, sunt și cele străine în aceeași situație.

ML: Problema cu jucătorii străini este și un interes al Federației. Nu știu dacă știați. Cluburile care aduc jucători străini trebuie să achite Federației o anumită sumă pentru fiecare jucător. Asta se întâmplă la mai toate federațiile.

A.L: Este o gândire care nu ne favorizează.

ML: Dar se spune că ești manager bun pentru că aduci bani.

AP: Dar bani fără performanță, ce folos?

A.L: Exact.

 

„Antrenorul Popescu ne spunea: Fetelor, la locul 2 nu cântă muzica

AP: În perioada aceea, să revenim puțin la istorie, 3 titluri mondiale pentru handbalul feminin înseamnă enorm într-o vreme în care țările din această parte a Europei nu prea aveau trecere, deși se făcea sport la sânge în RDG și în URSS. Cu toate astea ați reușit să treceți de echipe foarte puternice. Un titlu a fost luat chiar la București.

A.L: Da. Cel din 1962 când am jucat finala cu Danemarca.

AP: În Potcoavă.

A.L: În Potcoavă, da.

Mircea LeonteAP: Cu fetele din acea echipă vă întâlniți și astăzi?

A.L: Da, da. Unele sunt prin Germania. Annie Stark era cea mai bună. Irina, care mi-a fost adversară la alergare, a devenit prietena mea cea mai bună. Ea a decedat și am rămas prieteni foarte buni cu soțul ei, care a fost rugby-ist.

AP: Iată ce înseamnă marea familie a sportului.

A.L: Acesta este antrenorul Popescu, autorul celor 3 titluri.

AP: L-am cunoscut!

A.L: El ne spunea: „Fetelor, la locul 2 nu cântă muzica”.

AP: Are dreptate. El a fost o vreme și la SSE.

A.L: Da, știu. A fost director.

AP: Exact. Eu eram în echipa de înot și polo și am fost în câteva tabere și l-am prins. Toți spuneau: „ăsta-i ăla cu campionatul mondial”, toți îl priveau cu admirație.

A.L: Această fotografie este făcută în Olanda, în iunie 1960, când a fost câștigat al doilea titlu de handbal în 11.

AP: Vedeți, aici este pe stadion, pe iarbă. Dacă îmi amintesc bine, la aceste meciuri veneau 15-20.000 de oameni.

A.L: Aici am primit un buchet de garoafe albe, albastre și roșii. Era steagul Olandei. A doua sau a treia zi după meci, ne-am întors în România. Ne-am dus la aeroport și aveam mare grijă să nu se strice florile, să vadă și românii garoafe albastre. Acesta era lucrul interesant. Și ne-am dus la aeroport și nu am putut să plecăm pentru că se făcea o escală în Danemarca și nu aveam viză. Și ne-a dus înapoi la hotel unde am mai stat încă o zi și eram foarte necăjite pentru că voiam să ajungem acasă cu florile întregi.

AP: Și ați reușit să le aduceți până la urmă.

A.L: Am reușit, da.

AP: Trebuie să precizăm că sunteți o mare iubitoare de flori. Așa ați fost întotdeauna?

A.L: Da.

AP: I-ați luat flori când erați mici?

ML: Cred că da. Dar îi iau și acum.

A.L: Uite, pe aceea mi-a luat-o săptămâna trecută.

A.L: Pe aceasta fotografie a gasit-o mama intr-o lada.

AP: Fantastic! Din nou campioane mondiale.

A.L: Da, exact. Bunicul meu o lipise pe o foaie de registru sau asa ceva. Tin foarte mult la ea. Bunicul meu a decupat-o din ziarul Sportul Popular. Bunicul meu se mandrea cu noi.

 

„Presa sportiva ar trebui sa acopere toate disciplinele, nu doar fotbalul”

Aurora Leonte handbalAP: Cum sa nu se mandreasca?! Cand ati adus pentru prima oara acasa titul mondial, care a fost reactia?

A.L: Ei, va inchipuiti ca au innebunit cu totii. Uite, aceasta este o poza a noastra din Sportul Popular, la o competitie de Cupa Campionilor, publicata intr-un ziar strain. Am jucat la un moment dat in intr-o sala de 7.000 de oameni in 1961.

AP: Ei aveau sali si atunci.

A.L: Atunci o facusera si pe jos era scandura lacuita. Era plin de lume. Atunci am castigat noi Cupa Campionilor, nu aici, la Praga. Acest meci fusese un fel de semifinala.

AP: Ati castigat cu Universitatea.

A.L: Cu Universitatea, da. Cu Stiinta pentru ca asa se numea. Ei, sunt multe…. Mereu imi vine sa trimit cate un ziar din acesta, unde nu suntem neaparat noi, dar sa vada toata lumea  fiecare sport se regaseste in paginile ziarului. Astazi, sunt campionate mondiale despre care nu se scrie nimic. Se spune ca exista pe Internet. De acord, dar daca exista un ziar de sport acesta trebuie sa scrie despre ce se petrece in sport.

ML: Dar in fiecare duminica, in Sportul Popular aparea programul competitiilor in toate sporturile. Astazi, mi-o prezinta pe doamna (n.r – arata fotografia fetei de la penultima pagină din G.S.P.)

AP: Aveti dreptate. Dar sa stiti ca aceleasi observatii le-am facut si eu de-a lungul timpului. Este jenant ca in GSP nu gasesti titluri de campioane, titluri de campionate de juniori, de seniori, de campionate mondiale, europene… nimic nu gasesti.

A.L: Acum ceva vreme il intrebam pe el daca stie ceva despre campionatul de volei…

AP: Au mai dat la TV…

A.L: Au mai dat, dar nu sufiecient. Unii nici nu stiu ce sa anunte…

AP : Stiinta Bucuresti a invins in meciul retur pe Dinamo Praga. Oh, ce scoruri erau.

A.L: Da, s-a intamplat in 1961, cand am castigat Cupa Campionilor la Praga.

AP : Cum se ajungea la un scor ca 5-4 ?

A.L: In primul rand jucam 20 de minute, in al doilea rand, la vremea respectiva in aparare nu se dadeau lupte greco romane, cum se intampla acum…

AP : Era mai elegant.

ML: Conteaza si materialul din care e facuta mingea. Ati vazut ca acum mingea se lipeste de nu doar de mana ci si de suprafata de joc. Ati vazut ca uneori portarul are noroc ca mingea se lipseste pur si simplu de suprafata de joc.

AP:  “O noua victorie a handbalului feminin in 7”. Asa arata presa sportiva adevarata.

A.L:  Sa va mai arat un exemplu. In acest ziar, pe prima pagina sunt cateva randuri despre victoria noastra, iar in interior este un articol mai mare. Gaseam stiri despre atletism, despre handbal, exista si o chestie politica, dar aveam si stiri din calarie, din rugby. Iata cate sporturi, sunt doar pe prima pagina a unui ziar.

AP: Da, si fara fotbal.

A.L: Fara fotbal.

AP: Aceasta era normalitatea. Nu inteleg de ce nu vor ei sa faca presa sportiva azi pentru ca au toate conditiile.

A.L: Sigur ca da. Daca ar face-o ca lumea ar avea si ei sansa sa creasca din punct de vedere profesional, asa ei stiu una si buna: cine s-a imbatat, care nu s-a dus la meci si mai stiu eu ce altceva.

AP: Este si o lipsa de respect fata de sportivi.

A.L: Nici nu mai vorbesc despre asta.

AP: Oamenii nu-i mai respecta. E foarte important ce masina si-a luat Alibec.

A.L: Uite, aveam si pe vremea respectiva o pagina de fotbal in ziar. De acord. Dar alaturi de fotbal aveam si baschet, motociclism, popice…

AP: Acum fotbalul aduce cei mai multi bani si probabil din acest motiv este mult mai mediatizat. Nici nu stiu daca se mai joaca popice. Noi am avut campioni mondiali. 

A.L: Popicarii au adus Romaniei titluri importante de campioni.

 

„Inainte, in handbal, era o mare preocupare pentru jocul de aparare”

AP: Vedeti cate sporturi se faceau?

A.L: Uitati, am gasit o poza din 1965, Uitati-va ce este pe jos: zgura. Aici jucam cu Rapidul. Aici sunt eu, aici este colega mea, Vivi, care ma ajuta sa arunc de la distanta blocand apararea. De exemplu acum, exista jucatorii inalti care fac blocarea mingiilor aruncate spre poarta. Acesta este un procedeu tehnic. Noi am avut un antrenor celebru, Oprea Vlase, la Dinamo, care facea antrenament special pentru blocarea mingiilor aruncate spre poarta. Acum sunt jucatori pe 9 metri care nu apuca sa arunce pentru ca ei, in momentul in care se pregatesc sa arunce sunt prinsi cu doua maini de brate si de trunchi. Asta face parte din joc.

AP: Da, eliminare se da acum doar daca il lovesti pe adversar in zona gatului.

A.L: Ce vreau eu sa spun este ca inainte era o mare preocupare pentru jocul de aparare. Dar, pe vremea aceea mingea era mai mare si nu ma refer ca era mai mare ca dimensiune pentru ca regulamentul este acelasi si azi, ci ma refer la materialul din care era facuta mingea. Noi am jucat si cu jnur la handbal in 11. Iar mingea batuta pe zgura se umplea de zgura, nu mai aveai posibilitatea sa o retii, o manuiai greu, o mai scapai. Pe cand acum, cu aceasta substanta, ati vazut ca pozitia corpului este in stanga, mingea este in dreapta sus. In viata mea nu puteam sa fa casa ceva, as fi scapat mingea.

AP: Da, acum sunt elemente ajutatoare.

ML: Aruncarea de la 7 metri este precedata de o fenta. Inainte doar unii puteau sa faca treaba asta, cei care aveau mana mai mare.

A.L:  Cine a jucat, intelege. Eu nu as putea sa fac ce fac ele acum cu mingiile pe care le aveam noi atunci. Am jucat pe bitum, am jucat pe zgura. Aveam o poza la Turnu Severin unde noi am castigat in 1965 in finala cu Timisoara. Noi am castigat cu 2-1.

AP: Ce scor de fotbal.Este greu sa pui in balanta ce a fost atunci cu ce este acum pentru ca astazi spectacolul a crescut…

A.L: Nu, nu se poate compara.

 

„Nu exista termenul de “cel mai bun jucator din toate timpurile”. Poti spune cel mai bun din perioada lui”

ML: Termenul acesta “cel mai bun jucator din toate timpurile” nu exista. Poti spune cel mai bun in etapa lui, in perioada lui.

AP: Așa cum era cu Gatu. Nu era si el considerat un Pele al handbalului?

A.L: Sigur, dar e mai corect sa spunem ca era cel mai bun al generatiei lui. Cam aceasta este formularea corecta, in niciun caz “din toate timpurile”. Ca si cand eu am trait si acum 300 de ani.

AP: Este corecta observatia pentru ca se spune cu atata lejeritate doar de dragul jurnalismului pentru ca jucatori care sa fie valabili si astazi nu poti sa-i pui in acelasi sertar cu cei de acum. Nici cei din urma poate nu s-ar fi descurcat atunci.

A.L: Bineinteles. Asta este valabil si in stiinta si in toate domeniile, nu doar in sport.

AP: Este un exces pe care-l fac jurnalistii si il induc, din pacate, si la public.

A.L: Exact si un necunoscator a inregistrat imediat ce spune presa.

AP: La rugby, oamenii isi amintesc de jucatorii care dadeau printre buturi de la mijlocul terenului? De exemplu de Sandu Penciu…

A.L: Mai putin. El dadea si de dincolo de centru, tot datorita materialului din care era confectionata mingea la vremea respectiva. Atunci era din piele, acum este dintr-un material plastic.

AP: Si atunci zboara mai bine?

ML: Sigur ca da.

 

„Eu am avut antrenor care m-a obligat sa am o tehnica pentru ca, mingea fiind mai mare, daca nu facea bataturi la degete insemna ca n-am aruncat corect”

AP: Banuiesc ca la rugby echipamentele de protectie erau esentiale. Aveati si dvs protectie, asa cum au ei astazi?

ML: Si acum sunt destul de lejere protectiile, nu sunt cum au cei de la fotbal american.

AP: N-ar fi rau sa fie asa. Cei de la fotbal american se trosnesc la fel de rau ca cei din rugby.

ML: Eu nici nu prea inteleg fotbalul american, ca sa fiu sincer. Ei fac si mult spectacol, iar oamenii vin si pentru asta.

A.L: Oamenii au inceput sa vina si la handbal pentru spectacol. I-am spus unui om de hadbal, nu va spun cui, ca pe vremea noastra, cand se rostogolea mingea aveai voie doar sa o culegi, plonjonul pe minge nu exista. Acum plonjeaz[ sa arunca de jos mingea. In regulamentul sub care am jucat eu, trebuia sa te duci, sa te apleci, sa culegi mingea, sa te ridici si sa o pasezi. Astfel, erau evitate accidentarile. Vor scoate aceasta regula cand se vor ciocni doi cap in cap. Mie imi sta inima cand vad. Este foarte periculos. Am spus aceste lucruri unei persoane care avea ceva influenta sa poata face ceva. Mi-a raspuns ca eu vorbesc fara sa stiu. “Asta inseamna spectacol, asta place publicului”. Se mentine un regulament pentru ca place publicului, dar are nevoie si jucatorul de o protectie.

AP: La fete, duritatea de pe semicerc mi se pare excesiva.

A.L: Este infernala. Sa stiti ca s-a schimbat si tehnica de aruncare. Inainte, jucatoarea avea mingea in mana dreapta si in fata era piciorul stang. Ei, sa va uitati acum ca jucatorul are mingea in mana dreapta si piciorul drept in fata. S-a schimbat tehnica. Pe mine m-a revoltat acest lucru, dar intre timp am inteles ca este vorba despre intentia jucatorului de a-si pastra prim-planul si de a se strecura prin spatiile cele mai mici. Astfel, s-a schimbat si tehnologia aruncarii. Astazi, aruncarea se face in diverse feluri: cum a pomenit la mama lui, cum l-a invatat antrenorul, cum i se potriveste lui. Eu am avut antrenor care m-a obligat sa am o tehnica pentru ca mingea fiind mai mare, daca nu facea bataturi la degete insemna ca n-am aruncat corect.

AP: Dar erau si denumiri de aruncatori la vremea aceea. Mozer era primul care sarea intr-o parte, Gruia sarea intr-un anume fel. Eu i-am prins pe toti, pe Ivanescu,  pe Hnat, pe toti.

A.L: Astea toate erau procedee de aruncare.

AP: Si lumea invata de la ei.

A.L: Da. Acum sunt jucatori care arunca de pe sol, sau cum zic cei de la TV “de pe picioare”, foarte puternic. Acelasi jucator daca arunca din afara, de la 9 metri nu mai are aceeasi aruncare, de la semicerc o are. Eu am o idee care nu cred ca va fi niciodata aplicata. Ce inseamna terenul de handbal? 40 de metri pe 20 de metri. Doua semicercuri de 7 metri. Deci el fuge 28 de metri. Ce inseamna 28 de metri pentru un barbat de 2,10 metri, 100 kg? Ce inseamna o aruncare a lui din buza semicercului  din saritura, cand el ajunge piept in piept cu portarul? Din punct de vedere al adaptarii terenului fata de forta si constitutia fizica… Pai, eu eram cea mai mare din echipa noastra nationala. Carolina Carliceanu avea 1,50 si ceva, dar era fantastica, era iute.

AP: Între timp s-au schimbat datele fizice.

A.L: Sigur ca da. Aseara era una de 1,92 m, daca am inteles bine. Pai, pentru o fata este enorm.

AP:  Dadea din 11-12 metri fara probleme. Dar aveti mare dreptate, terenul parca este prea mic pentru forta lor.

A.L: Sigur ca da, dar o sa imi spuna toata lumea: “pai, si acum ce vrei? Sa desfiintam salile de sport?”. Si au dreptate. Este o realitate.

AP: Dar pot schimba regulamentul.

A.L: Pot scoate un jucator. In loc sa fie 7, sa fie echipa de 6 jucatori cu tot cu portar. S-ar mai mari distantele intre jucatori.

AP: Dar ati vazut ca nu se mai folosesc extremele atat de mult, desi intr-o vreme era o moda, golurile cele mai spectaculoase veneau de acolo. Iar acum nu le mai folosim aproape deloc.

ML: Aveti dreptate. Extremele sunt folosite foarte rar.

A.L: Din cand in cand isi mai aduc aminte ca mai este cineva pe colt. Dar nu-i o regula. Am vazut ca au si unele combinatii frumoase cu extremele. Au acele aeriene pe care noi nu le faceam. Acum pot fi facute pentru ca jucatoarele au calitati fizice extraordinare. Aveam si noi calitati, dar noi munceam foarte mult. Dar nativ, sunt undeva sus.

 

„Sunt cam 100 si ceva de jucatoare care se ruleaza in echipele mari ale Europei, daca joci turul intr-o echipa si returul in alta, distrugi spiritul de echipa”

AP : Este adevarat ca oamenii de handbal de astazi sunt mai reticenti daca vine cineva ca dvs si spune unele lucruri? Ii vedeti deschisi?

A.L:  Cumva cred ca este normal. Generatia tanara vede lucrurile intr-un fel, noi vedem altfel. Nu prea sunt deschisi.

AP : Nici in rugby nu sunt deschisi ?

ML : Nu…

A.L: Nu sunt pentru ca sunt atat de ocupati cu treaba lor… cum sa va spun… cand stii ca ai acel salariu de luat probabil ca intervin niste lucruri. Fiecare este atent cu ce se intampla cu el. Si atunci, legaturile acestea sufletesti intr-o echipa nu se pot face. Stau cate un an intr-o echipa si apoi pleaca in alt loc. Sunt cam 100 si ceva de jucatoare care se ruleaza in echipele mari ale Europei. Un an aici, doi dincolo.

ML : In felul acesta, ajungi sa joci turul intr-o echipa si returul in alta. Distruge spiritul de echipa.

A.L: Si relatiile de joc.

AP : Probabil, regulamentele au cazut prada nevoii de bani.

A.L: Exact. Se poate orice.

AP : Facem orice ca sa iasa banul. Culmea este ca performantele scad.

A.L: Pe urma mai este o goana dupa trofee pentru ca le creste cota. Castigi de 5 ori o cupa cu o echipa, apoi te transferi la alta si te uiti care sunt sansele sa castigi si cu acea echipa un trofeu, se aduna la CV si creste cota.

AP: Sigur, creste box-office-ul. Dar pe principiul acesta am luat noi teapa cu antrenorii de handbal. Toti care au venit aveaua palmares bun.

A.L: Noi inca avem antrenori buni de handbal.

AP: Ai nostri.

A.L: Ai nostri, romani.

AP: Si de ce nu ii folosim?

A.L: Nu stiu… Noi aveam nevoie unoeri de incurajari, de la antrenor, dar in epoca comunista nu prea veneau. La un moment dat am plecat la Moscova cu echipa de 11. In primul meci sustinut acolo am jucat foarte bine, am dat goluri din toate pozitiile. In al doilea meci, am jucat prost. Probabil ca adversarele mi-au citit jocul, atunci eram o neica nimeni, si in al doilea joc nu am mai putut sa fac nimic. Antrenorul m-a scos din teren si mi-a zis: “te-ai speriat si tu ce bine ai jucat ieri”… Asta a fost prima incurajare.  Dar apoi m-a bagat din nou si am marcat din 19 metri direct. Astea erau metodele, sa te intepe putin ca sa te enervezi si sa faci bine. Nu erau metode rele, sa stiti. Eu ma uit la fotbal si vad ca dupa ce da unul un gol, imediat e bagat in echipa nationala. Poate a fost foarte bun in momentul acela, poate a fost o intamplare, daca il tot lauzi asa, atunci echipele adverse vor fi mult mai atente la el, il vor tine doi insi in loc de unul si nu mai poate sa faca nimic…

AP: Si pe urma il vindem la subpret pentru ca nu mai este bun.

A.L: Exact.

ML: Chestia asta cu vanzarea mie mi se pare ceva oribil. Sunt tratati ca niste vite.

AP: Sau  pe sclavi.

A.L: Cand aud aceleasi personaje declarand: “il iau pe X si apoi il vand cu atat”… Ba chiar am auzit si un jucator care spunea ca se duce la o echipa pentru ca acolo se vinde bine. Adica il vinde pe el cu bani multi.

AP: Presa contribuie din plin la toata povestea aceasta. Presa favorizeaza aceste sume…

A.L: Eu am avut norocul sa cunosct oameni adevarati in presa. Calin Antonescu, o persoana extraordinara, care pentru orice pas se gandeau de trei ori.

AP: Erau oameni cu scoala care nu ar fi scris cifre la fiecare doua cuvinte. Nu-i preocupa asta.

A.L: Noi nu am prins perioada cu sportul profesionist. Noi am jucat din toamna lui 1953 pana in 1976. Inca nu erau considerati sportivii profesionisti.

AP: Nici daca erau din lotul national.

A.L: De exemplu, eu eram asistent universitar la Universitate. Ma scotea din productie, ma duceam in cantonament cu echipa nationala unde iti dadea sa mananci, faceai antrenament, aveai meciuri. La serviciu, in locul meu, lucra un coleg. Pe mine ma platea ministerul sportului si pe acel coleg care-mi tinea locul il platea Ministerul Educatiei. Acesta era sistemul. Daca as fi fost muncitoare intr-o fabrica, se intampla acelasi lucru. Oricunde as fi fost s-ar fi aplicat acelasi sistem.

AP: Asadar, sportivii de calibrul dvs erati profesionisti din punct de vedere al jocului, nu si al platii.

A.L: Da. De exemplu, eu am plecat o data de la Baia Mare cu trenul de noapte si ma intrebau fetele unde ma duc. Eu aveam ore. A doua zi trebuia sa ma duc la serviciu. Cand eram studenta, am dormit o data in sala de gimnastica pentru ca a venit trenul la ora 6.00, eu aveam ore si m-am dus in sala de gimnastica ca sa pot sa dorm pana la ora 8.00.

ML: Dar Grigorescu nu ti-a zis ca te suspenda?…

A.L: Da, da, da. In anul II, aveam sesiune grea cu anatomia de trei semestre, unde era mult de citit si de invatat. Mai aveam si altele in afara de astea, toate grele. M-am dus la Federatie si i-am spus lui Grigorescu, secretarul general, ca il rog sa nu ma trimita in cantonament cu echipa nationala ca am o sesiune grea si trebuie sa dau examane. Parca-l vad si acum. Batea la masina si ma asculta. Si dupa ce am terminat ce aveam de zis, mi-a spus: “tu faci ce vrei, dar noi te suspendam”. Ma suspendau si de la club…

ML : Eu cand aud acum pe unii sportivi spunand ca se retrag de la echipa nationala, pur si simplu nu inteleg.

A.L: Pe atunci nu exista asa ceva. Te dadea afara ca nu mai erai bun…

ML : Cum adica sa te retragi de la echipa nationala dar sa joci la echipa de club ? Dar eu am nevoie de tine la echipa nationala.

A.L: Este o judecata foarte paguboasa si pentru cei mici. Ce credeti ca intelege un copil cand aude asa ceva ?

AP : Mai exista si alte cazuri. De exemplu in gimnastica, unde au fost fete care au luat o medalie si s-au retras ca sa ia renta viagera. Deci, la 17 ani ea este pensionara.

ML: Cu o pensie foarte buna.

 

„Primesc renta doar pentru un singur titlu. Au spus ca cel de la handbal in 11 nu se pune pentru ca nu era la olimpiada”

AP: Apropo, dvs vi s-a echivalat renta viagera?

A.L: Da, stiti ca noi am fost scoase. Acum s-a echivalat si primim. Dar doar pentru un titlu.

AP: De ce? Al doilea nu e bun?

ML: Au spus ca cel de la handbal in 11 nu se pune pentru ca nu era la olimpiada.

AP: Pentru ca nu era sport oplimpic?  Și ce daca? Ei dau si pentru alte sporturi.

ML: A fost olimpic, dar doar la baieti.

A.L: Ma rog, au facut bine ca ne-au dat si noua, dar am colege care au doua campionate mondiale dar ambele sunt de handbal in 11, acelea nu primesc renta, ci o indemnizatie.

ML: Indemnizatie de merit.

A.L: Fosta mea profesioara primeste indemnizatie, lucru care mi se pare monstruos.

ML: Cand un primea indemnizatia ne spunea ca trebuie sa aleaga intre a muri de foame sau a muri de frig.

A.L: Fusese lector universitar, iesise la pensie si cand vorbeam la telefon si o intrebam ce face spunea: “aleg intre a muri de foame si a muri de frig.”

AP: Groaznic.

ML: Campioana mondiala.

A.L: De doua ori. Profesoara, om de handbal.

AP: Deci o fetita care nici nu si-a terminat liceul, care a muncit, a luat medalie olimpica, primeste o suma fabuloasa…

ML: Eu cred ca ar trebui sa se faca o limita de varsta.

A.L: Eu am propus asta si am spus ca pentru unii este un indemn la lene. Unii au fost deranjati de vorbele mele, dar asa am gandit.

AP: Este cat se poate de corect.

A.L: Nu gasesc ca e stimulativ pentru un om de 18 ani sa se lasa de sport pentru ca stie ca va avea o renta viagera. Trebuie sa iti faci o profesie.

ML: Ma las de sportul respectiv, primesc renta viagera si apoi ma apuc din nou de sport ca sa mai castig o medalie olimpica.

AP: Da, a fost cazul lui Dragulescu, mi se pare.

ML: Si Elisabeta Lipa.

AP: Si se considera inca o data?

ML: Sigur ca da. Cu cat ai mai multe titluri, creste renta viagera.

AP: E trist ca s-a ajuns la asta.

ML: Mi se pare ca exista un anumit plafon peste care nu mai poti sa urci suma…

AP: Macar atat sa fie.

SINGURA ECHIPĂ….

A.L : Dupa parerea mea, la noi la handbal… suntem singura echipa nationala a Romaniei care a castigat 3 titluri, doua de 11 care nu sunt suportate de unii din nu stiu ce motive, si unul de 7. De cand am castigat noi, din 1962, nu mai exista alte titluri.

AP : Cand ai ceva unicat este inacceptabil sa nu-l recompensezi. Macar dreptul la istorie sa-l aveti.

A.L : Fetele au castigat primul campionat mondial, eu nu am participat acolo pentru ca eram prea mica.

AP: V-ati antrenat dar n-ati facut deplasarea?

A.L: Sigur. Pana cu o saptamana inainte am fost in pregatire. Si eu si Antoaneta. Eu am plans cand am aflat ca nu merg cu echipa. Eram mai sensibila.

AP: Este teríbil de frustrant sa joci la lot si sa afli ca nu te duci la campionat.

A.L: Da, exact. Si a avenit Bebe Zugravescu si mi-a spus sa stau linistita ca eu am tot viitorul in fata. Peste o zi-doua a plecat echipa fara Bebe Zugravescu. Pai, bine-bine, eu sunt prea tanara, dar el de ce nu s-a dus? El n-avea viza. Acum radem, dar atunci am suferit. Cred, totusi, ca era si un numar prea mare de jucatoare in lot si trebuia sa renunte la cateva si s-au gandit sa le lase pe cele tinere pentru ca ele mai au timp. Eu inteleg acest lucru acum. Dar la vremea respectiva nu am inteles deloc.

AP: Dar nu era si atunci chestia aceea cu delegatia care avea cativa tovarasi care va insoteau?

ML: Ei, cum sa nu…

A.L: Ah, pai sa va povestesc ceva. Sa stiti ca pe aceste persoane le cunosteam abia la aeroport. Atunci aparea tovarasul. N-am sa uit niciodata cand ne-am dus la Leibzig la handbal de 11. Cred ca a fost in 1958. Atunci cand vedeam Germania credeam ca suntem in Occident , dar eram in RDG. Dar si in Iugoslavia era frumos.

ML: Uite, nu mai tin minte cum il chema pe unul dintre tovarasi, dar era de pomina. A fost cu lotul de rugby si facea socoteala. Scria acolo: 150, 20, 15 apoi tragea linie si aduna. Dar nu ii iesea pentru ca nu le punea in ordine. Emanoil Valeriu i-a spus sa ii dea lui si i le face. Valeriu le-a facut, iar la final tovarasul i-a spus: “de acum incolo dvs o sa faceti socoteala pentru ca aveti mai mult simt estetic”.

AP: Asta e buna de anecdota. Si la Leipzig ce ati facut?

A.L: Ne-au cazat intr-o casa de batrani foarte frumoasa, ca o casa de familie. Batranii nu erau acolo, erau dusi intr-o excursie undeva. Noi aveam tot confortul> noptiere, oala de noapte de portelan, salonul avea pian. Una dintre fetele noastre s-a asezat la pian desi nu stia sa cante si a inceput sa se joace. Tovarasul care era cu noi, s-a uitat la ea si i-a zis: “Ce cantati tovarasa?” Ea raspunde: “Simfonia a 9-a de Vlad Tepes”. Astea erau distractiile noastre.

AP: Normal. Si omul s-a prins?

A.L: Nu. Nici vorba.

TELEVIZORUL

AP: In perioada aceasta banuiesc ca va uitati la televizor si nu ratati nimic.

ML: Eu ma uit aproape doar la sport. Ea se mai uita si la politica si apoi vorbeste cu mine, care nici macar nu ii cunosc, si incearca sa-mi spuna care cu cine si de ce…

AP: Sa stiti ca este mai bine asa. De aceea are si o privire atat de senina.

ML: Va spun sincer ca nici nu-i retin. In afara de Dragnea asta, care are mustata… in rest nu cred ca am mai retinut pe cineva.

A.L: Dar sa stiti ca eu cred ca am un mare talent in a “citi” oamenii. De cele mai multe ori, tin pentru mine parerile, dar in timp se dovedeste ca am avut dreptate.

 

„Generatia tanara nu e obisnuita sa petreaca sarbatorile in familie”

AP: Referitor la cariera universitara….

A.L: Am fost 45 de ani la Universitate. De cand am terminat pana m-am pensionat.

AP: Cate generatii au trecut prin mainile dvs?

A.L: Multe, multe. O fosta studenta de-a mea apare la TV si face Vorbiti Corect Romaneste., Ruxandra Gheorghe. Am primit de la ea o vedere pe 1 ianuarie cu urarea de La multi ani. Studentii aceia aveau astfel de gesturi. Cei din ultimii ani pe care i-am avut, nu mai au astfel de gesturi. Am lucrat pana in 2007, pana la 70 de ani. M-am gandit sa le duc colinde, ceva cu Hrusca. Le-am dus, le-am pus si vine Elena, femeia de serviciu, si imi spune: Doamna, v-au oprit muzica. Am zis sa le lase in pace. Puneam muzica in pauze. Am ales colinde pentru ca venea Craciunul, am zis sa le sensibilizez cumva, ca sunt niste momente in care se aduna familia… N-am reusit. Dar m-am gandit si am inceput sa inteleg de ce. Pentru ca acesti copii, si copiii nostri, nu sunt obisnuiti cu asa ceva. Cand noi cantam colinde cu bunicii, cu mama, cu tata, afara ningea… bunica m-a dus pe mine la Biserica, dar eu nu i-am dus pe copiii mei. Eu aveam handbal, ore de curs si nu i-am dus.

AP : Deci dvs sunteti de vina.

A.L: Recunosc. Eu cred ca ei nu au simtit caldura familiei. Ei acum, de sarbatori, se duc la discoteca. Noi nu ne duceam, nici nu stiu daca erau pe vremea mea. Mama mea mi-a spus asa: Draga mea in societati pe care nu le cunosti nu ai ce sa cauti. Eu nu cred ca m-as fi dus. Eu daca eram pasionata de rock, m-as fi dus oriunde, dar nu intr-un loc cu 400 de oameni. Acolo nu cred ca m-as fi dus. Mie nici la piata nu-mi place cand vad lume multa. Dar a fost fiul meu. Mi-a zis ca se duce la Circ la spectacolul Cenaclului Flacara. Era clasa a X-a sau a XI-a, cam asa. S-a dus si eu ma gandeam ca vine a doua zi dimineata. Asa auzisem. Dar pe la ora 23.00 era acasa. Nu i-a placut. L-am lasat in pace atunci, nu l-am intrebat nimic. Dar dupa niste ani mi-a zis ca acolo mergeau biletele. Cred ca asta nu i-a placut lui. Asa s-a linistit el cu iesitul. Mie imi placea Paunescu, avea poezie buna, multi artisti mari i-au cantat versurile. Mie imi place in mod special de Vasile Seicaru. Am o poveste cu Seicaru. Cine a fost prima lui sotie?

AP: Gabriela Seicaru.

A.L: Ea a fost studenta la germana. Mi-a fost mie in echipa extrema dreapta.

AP: Dar si Vasile a facut Facultatea de Fizica si Sport.

A.L: Stiu, dare u imi aduc aminte de ea. Avea viteza. Dar nu-mi mai amintesc numele ei de fata. Oricum imi place foarte mult cum canta si Vasile. L-am vazut intr-un spectacol si tin minte ca erau acolo si cativa copilasi care se jucau si deranjau lumea. Vasile a oprit spectacolul si i-a rugat pe oameni sa isi tina copiii langa ei. L-am admirat pentru atitudine pentru ca eram pe aceeasi lungime de unda. Statea pe aici pe langa noi si il mai vedeam cateodata, dar de ceva vreme nu l-am mai vazut.

ML: Si Andries imi place. El este arhitect. Foarte mult mi-a placut acel cantec cu Andreea Marin.

AP: El are un umor nebun, fin, un iarta nimic, puncteaza tot ce se intampla in cantece. Sunt oameni care-si mentin prospetimea cantand in continuare si fac casa plina.

A.L: Nicu Alifantis a sustinut un concert acum un an si jumatate la Sala Radio, a cantat singur si a fost minunat. La un moment dat, placandu-i sonoritatea, a zis: Doamne ce bine suna, sa ma vada pe mine parintii acum. A fost asa simpatic acel moment.

AP: Intr-adevar, mai ales dupa ce a fost renovata, Sala Radio are o acustica foarte buna.

ML: Nici nu poate fi comparata cu Sala Palatului de care fuge toata lumea.

 

AP: Din pacate, nu prea ai de ales. Nu sunt alte sali. Pentru ca am ajuns la partea cu sala, sa-mi spuneti, va rog, cum ne-ati perceput pe noi, pe cei din seria mea? Daca va mai amintiti.

A.L: Ati fost o serie de sportivi adevarati. Cand ai terminat?

AP: In 1974.

A.L: Eu predam la un moment dat la Pitar Mos, la Facultatea de Limbi Straine a Universitatii.

AP: Stiu, eu am facut-o pe cea din spate, Sanitara, si jucam handbal in curte.

A.L: Acolo la Pitar Mos aveam o grupa de baieti de la germana, dar sasi, se intampla sa le pocesc numele si radeau de mine, si aveam si lipoveni-rusi. Si faceam in prima parte incalzirea si apoi jucau rusii cu nemtii. Erau foarte simpatici.

AP: Stiu, aceea era o sala foarte cocheta.

A.L: Unul dintre baietii de la engleza, canta in corul Song, care a dat un spectacol la noi in sala, la Pitar Mos. Atunci l-am vazut pentru prima data pe Ioan Luchian Mihalea. Mi-a placut ca erau toate fetele in bluji si purtau iei. Au cantat si romaneste si nemteste, a fost o nebunie.

AP: A fost o generatie foarte buna si acolo. Seria noastra fusese mai intai la doamna Cornea si apoi ne-ati luat dvs. Tin minte ca doamna Cornea imi dadea telefon acasa pentru ca stia ca ma duc la petreceri asa ca ma suna ca sa nu intarzii la meci. Apoi ati venit dvs, la un moment dat era si Bizim, un mare atlet.

A.L: A murit, din pacate. Dumnezeu sa-l ierte!

AP: Nu-mi amintesc exact daca dvs erati deja cand venea Vadim sa joace la meciuri. El era la sociologie si venea si juca cu noi.

A.L: Nu l-am remarcat, probabil.

AP: La cata gura avea, era greusă vă scape…

ML: Ce calitati a avut omul acesta.

A.L: Dar tu aveai parul pana aproape de umeri. La un moment dat, arbitri nu-ti mai dadeau voie sa joci. Mi-au zis: Ala al dvs cu parul lung sa faca ceva. Am venit la tine si te-am rugat sa tai putin din par. Mi-ai spus> Doamna, ma las de handbal, dar eu parul nu-l tai. Iti amintesti de asta ?

AP : Imi amintesc, dar imi amintesc si de faptul ca m-ati trimis acasa sa aduc legitimatia. M-am dus cu un taxi si la vremea aceea sa te duci cu taxi-ul era foarte scump.

A.L : Da… legitimatiile de joc aveau numele studentului, vizita medicala facuta si cu taxa anuala platita. Acum poti sa aduci pe oricine sa joace.

AP : In seria mea, aproape toti aveau tangente cu sportul sub o forma sau alta. Cei ca mine eram amatori pentru ca noi faceam handbal de placere.

AMINTIRI CU FOȘTI STUDENȚI

A.L : Mi-am adus aminte de ceva. Cand te-ai dus tu (n.r. se adresează soțului) cu sania cu cea mica a noastra si ai gasit o punga de nylon. Era iarna si s-a dus sa o plimbe pe Raluca pe strada Armeneasca. Si a gasit o plasa pe care a adus-o acasa. In plasa era un caiet in care erau niste bani si era si buletinul. Tocmai se dadusera salariile. Avea in caiet niste numere de telefon si am inceput sa sun si sa intreb daca o cunosc pe doamna cutare. Toti au spus ca nu o cunosc.

ML: De fapt, o cunosteau toti, dar se fereau pentru ca ea facea meditatii cu copiii lor.

A.L: Credeau ca suntem de la Politie. Cand mi-a venit in minte acest gand, am sunat din nou si le-am spus ca i-am gasit actele. I-am last un bilet la adresa ei ca sa stie ca are actele si banii la noi. A venit chiar in seara aceea, insotita de un domn. Am aflat ca ducea doua sacose intr-o mana, era putin viscol si i-a scapat una dintre ele. Cel cu care venise se uita la mine si-mi spune ca ma cunoaste, mi-ati fost profesoara. Era un coleg de-al tau, dar nu-mi mai amintesc numele lui. Am vorbit chiar despre tine, l-am intrebat daca a fost in seria cu tine. El era prieten cu doamna respectiva.

 

„Aveam 4 ani cand tata a murit pe front”

AP: Ce mica-i lumea. A fost o serie buna pentru ca noi atunci chiara am batut pe toata lumea. Eram foarte mandru. Am si acum acasa diplome, cupa…

A.L: Dupa seria voastra, al un interval destul de mare Gil  (Hnat) avea echipa de baieti iar eu echipa de fete. Gil a trebuit sa plece nu stiu unde si m-a rugat sa iau eu si baietii. A lipsit vreo doua saptamani. Era un baiat la Filosofie, Costel il chema, dar baietii ii ziceau Popa, nu stiu de ce, si la un moment dat Costel mi-a zis ca nu mai vine in semestrul doi pentru ca avea o bursa. Era un baiat foarte inteligent. A plecat in Olanda. In semestrul doi, prin aprilie l-am vazut din nou la scoala. Mi-a spus ca nu a ramas acolo pentru ca nu se facea scoala ca lumea. A fost nemultumit. Sa va spun ce am trait eu: am dat la medicina si am cazut cu brio pentru ca nu stiam chimie. La Timisoara era echipa buna. Trebuie sa iti spun ca eu sunt orfana de razboi. Tata a murit pe front. As fi putut sa ma duc la Timisoara cu promisiunea ca ma vor baga ei la facultate daca joc pentru echipa. Lucru care a scandalizat-o pe mama. Am refuzat. N-am vrut nu pentru ca m-a scandalizat. Eu aveam 19 ani. Am refuzat pentru ca nu voiam sa plec de acasa. N-am vrut sa plec de langa mama si de langa sora mea, sa ma duc sa stau acolo intr-un camin.

A.L: Tata a murit pe front. A facut si el rugby. Am o poza cu el.

AP: Intr-o familie de sportivi se nasc alti sportivi.

A.L: Mama spunea ca tata venea mereu cu julituri pe la cap de la rugby. Uitati, sa vi-l arat pe tata. Eu zic ca seman cu el, dar parca sora mea seamana mai mult.

AP: Deci aveati 4 ani cand a murit.

A.L: Da, in 1942.

AP: Cand ati aflat povestea in sine?

A.L: Uitati o alta fotografie. El si-a inceput cariera la Cervenia ca inginer.

AP: Cervenia?

A.L: Este o localitate in Teleorman..

AP: V-am intrebat pentru ca stiu locul. Si eu am lucrat in Teleorman.

A.L: El a scris pe aceasta fotografie Cervenia, 1 septembrie 1936.

AP: Ce inseamna sa pastrezi istoria. Am spus-o de mai multe ori ca cei care nu au trecut, nu vor avea nici viitor.

A.L: Stii ca a existat in handbal Costache Mircea 1 si 2. Costache Mircea 2, era mai mic decat mine cu doi ani, a murit saracul, tatal lui era medic si lucra cu tatal meu la Cervenia. Tatal meu era nascut la Podul Grant, era bucurestean. S-a dus la Cervenia sa-si faca meseria. S-a dus acolo pentru ca Printul Brancoveanu avea nevoie de un inginer. Nu stiu daca tata l-a ales pe print sau a fost invers. Probabil ca printul a dat un anunt la ziar pentru ca atunci asa se proceda. Asa a ajuns tata sa lucreze acolo. Eu m-am nascut in 1938, cand el nu mai era la Cervenia, era la Brancoveni. Acolo s-a casatorit el cu mama, care facuse Facultatea de Litere si Filosofie. Casatorindu-se, femeile nu faceau nimic in afara de treburile casei, nu a profesat. Dar dupa ce tata a murit a fost nevoita sa faca ceva. S-a angajat la Societatea de Tramvaie Bucuresti pe postul de casier. Ea a ales acest loc de munca si voia sa fie casiera de la ora 22.00 cand se retrageau tramvaiele. Lucra pana la 2-3.00 noaptea si venea acasa cu tramvaiul de serviciu. A luat acest loc de munca pentru ca voia sa aiba timp sa stea cu noi ziua. Ave adoua fete. In 1944 eu aveam 6 ani, iar pe sora mea tata nici nu a apucat sa o cunoasca.

ML : In ultima lui scrisoare a scris: Sa ai grija de cel care va veni. El credea ca va fi baiat.

A.L: Exact asa a fost. Aceea a fost o scrisoare-testament.

AP: Probabil, a presimtit ce urma sa se intample.

A.L: Probabil. A zis ca era intr-o situatie foarte grea si ca nu stie daca va mai putea sa ii scrie.

ML: Era o scrisoare de 5 randuri. O aveam pe aici pe undeva.

A.L: Da… ai grija de Puica. Mie, in familie, asa mi-au zis, Puica. Ai grija de Puica si de cel care va veni. Tot ceea ce imi apartine mie este al vostru.

ML: Daca ati citi scrisorile lui de pe front…

AP: Povestea tot ce se intampla acolo?

A.L: Nu chiar tot pentru ca nu avea voie, dar el ca inginer era in linia a doua. Se faceau defrisari de padure ca sa avanseze trupele.

ML: Dar ce mizerie era in Rusia pe vremea aceea.

A.L: Eu nu am talent pentru ca as putea sa scriu un roman avand la baza scrisorile lui. Veneau femeile cu copiii in brate si ostasii romani le dadeau biscuiti de front. Era uniste biscuiti grosi pe care ii puneai in ceai, in ciorba.

AP: Scrisorile veneau constant?

A.L: Au venit constant, chiar si de doua ori pe saptamana, pana in 22 octombrie 1942.

AP : Anuntul l-a facut cineva ?

A.L : Anuntul a venit foarte tarziu si l-au dat disparut pe front. Apoi mama a fost vaduva de razboi, iar noi primeam o pensie. Mama a fost nevoita sa se angajeze la o societate particulara pentru ca la vremea respectiva Statul nu putea sa plateasca si pensie si salariu. Asa a ajuns sa lucreze la Societatea de Tramvaie Bucuresti, care era particulara, apartinea Brancovenilor. Principesa Brancoveanu era actionara. Dar daca tot am ajuns la fotografii, iata una cu mine din 1938.

AP: Le-ati pastrat foarte bine.

A.L: El (n.r – arata spre sot) s-a ocupat de ele. A facut-o pentru mine.

AP: Eu ma bucur foarte mult ca am avut ocazia sa aflam atatea lucruri si sunt convins ca cei care s-au uitat vor aprecia ca au vazut o pagina despre oameni care au facut atat de multe pentru sport si pentru tara…

A.L: Am incercat…

AP: Sunt putini oameni care se pot mandri cu o astfel de viata impreuna atat de lunga si atat de bogata.

ML: Pai, datorita ei, pentru ca ea a fost la Universitate 45 de ani, a jucat la un singur club si probabil ca de aceea m-a tinut si pe mine

AP: Va multumesc mult de tot si ma bucur ca am ajuns la acest moment…

A.L: Faci parte dintre elevii de care imi amintesc, chiar daca mi-au trecut prin mana atat de multi elevi, unii dintre ei mi-au ramas in memorie.

AP: Inca o data va multumim foarte mult.

A.L: Cu mare drag! Sper sa ne revedem si cu alte ocazii.

 

Mai jos aveti inregistrarea acestui interviu. Va recomandam sa ascultati la casti pentru ca astfel problemele de sunet sunt mai putin evindente:

 

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here