EXCLUSIVITATI

SLAYER LA ARENELE ROMANE (4.06.2012)

ianuarie 6, 2013

Kerry King (Slayer)

Articol de Iulia Radu
4 iunie. Prima zi caniculară în Bucureşti. În timp ce aştept tramvaiul (care, apropo, vine foarte greu) îmi revin în minte frânturi din recitalul pe care Slayer l-a susţinut în cadrul Festivalului Sonisphere în urmă cu doi ani la Bucureşti. A fost un concert de neuitat, dintre cei “4 stâlpi ai thrash-ului”, Slayer mi-au plăcut cel mai mult. Chiar dacă nu sunt o consumatoare de thrash, experienţa live a lăsat urme adânci în sufletul meu.
Aşadar, ştiam la ce să mă aştept. Am ajuns la Arenele Romane pe la ora 18.30. Soarele nu “ierta” niciun colţişor acolo. Am trecut pe la standurile cu băuturi, îngheţată şi alte produse de ronţăit. Era 6 lei un suc gata clocit şi fără acid, asta pentru că vânzătorii au avut grijă să umple paharele cu mult înainte ca vreun client să se decidă să cumpere ceva. Halal servire!
Încet dar sigur, Arenele Romane au devenit neîncăpătoare pentru fanii formaţiei Slayer. Aproximativ 4.000 de spectatori au asistat la acest concert.
Am avut şi două trupe în deschidere: Avatar (Craiova) şi H8 (din Ploieşti, care au declarat de la bun început că ei cântă doar în limba română pentru că aşa simt şi aşa li se pare normal). Atmosfera s-a încins rapid. Oriunde mă uit văd oameni pierduţi printre riffuri, murmurând versuri, mişcându-se aparent dezordonat. Singurul lucru de care le pasă: berea/sucul, să nu carecumva să se piardă vreun strop. În încercarea de a fotografia spectatorii, l-am zărit în mulţime şi pe Mircea Florian. Este singurul artist pe care l-am văzut eu la acest concert.
După recitalul H8, am căutat un loc mai bun pentru fotografii. Aşa am ajuns în partea dreaptă a scenei. Am avut şi loc pe scaun ceea ce m-a bucurat enorm.
Slayer a urcat pe scenă puţin după ora 21.00. Din acela moment nu a mai contat nimic pentru spectatori. Nici măcar berea care zbura într-o voioşie pe deasupra mulţimii! Tom Araya, Kerry King, Dave Lombardo şi chitaristul Gary Holt (de la Exodus, care îi ţine locul temporar lui Jeff Hanneman, care în prezent se recuperează după o operaţie la braţul drept) s-au bucurat de o primire călduroasă din partea publicului. Spectatorii au scandat minute în şir numele formaţiei în încercarea de a le grăbi intrarea în scenă. Recitalul a început cu piesa World Painted Blood.
Timp de o oră şi jumătate, Slayer a oferit un show de zile mari. Ceea ce îmi place foarte mult la concertele lor este faptul că, în ciuda faptului că sunt zgomotoşi, îi poţi auzi pe toţi. Tare şi răspicat. Este o plăcere să-l asculţi pe Kerry King “ţesând” notele pe griful chitării în timp ce Gary Holt “loveşte” fără milă cu riffuri energice în stânga şi-n dreapta. Slayer e ca un zid! Publicul este implicat 100% în show. “Marea” de oameni este agitată atunci când ritmul se înteţeşte (sunt chiar şi câte 3 “vârtejuri” deodată-oamenii aleargă în cerc lovindu-se unul de altul intenţionat) şi devine relative calmă atunci când riffurile “parcă sunt desprinse din piesele Black Sabbath, au balansul ăla pe care îl auzi la Iommi”, după cum observa un spectator din spatele meu.
Din concert nu au lipsit piese precum „Psychopathy Red”, „War Ensamble”, „Die by the Sword”, „Chemical Warfare”, „Hate Worldwide”, „Mandatory Suicide”, „Altar of Sacrifice”, „Jesus Saves”, „Post Mortem”, „Spirit in Black”, „Dead Skin Mask” şi „Angel of Death”. Bisul a fost cerut cu insistenţă, iar Slayer ne-a mai “servit” o porţie de thrash: „South of Heaven” şi „Raining Blood”, spre bucuria fanilor.
Uitându-mă la metaliştii dezlănţuiţi, am ajuns la concluzia că… fericirea chiar se află în cele mai simple lucruri. De data aceasta a fost nevoie doar de un: “Ta-ta-ta-tam-ta-ta-ta-tam-vrum-doom-bum-bum”. Şi 4.000 de oameni au fost în extaz!