Un rocker la… Jose Carreras

Foto: ALIN Craciun
E vineri (25.05.2012). Ora 19.00. O rază anemică de soare îşi face cu greu loc printre norii plumburii. Eu am ajuns la Sala Palatului şi, recunosc, am inima puţin strânsă. N-am mai fost niciodată la un concert de acest gen. Spectatorii nu se grăbesc să intre. O ţigară, o cafeluţă, o bârfă mică, zâmbete (multe dintre ele false)… Situaţia se schimbă radical când încep să cadă primii stropi de ploaie, rectific primii stropi ai potopului-pentru că a ploua atât de rău încât pur şi simplu nu mai vedeam blocurile de peste drum! Lumea s-a îmbulzit la uşi. Se ţipă, se strigă, se ceartă cu gardienii. Oameni în vârstă udaţi până la piele agită ameninţător în aer umbrelele în faţa gardienilor. N-am văzut în viaţa mea atâtea coafuri simandicoase şi ţinute de gală „rearanjate” de ploaia torenţială şi de vântul puternic. Şi când mă gândesc că eu mă simţeam puţin stingeră pentru că purtam adidas, blugi şi geacă de piele.
În holul Sălii Palatului oamenii îşi storceau hainele la propriu, mi-a rămas întipărită în minte imaginea unui domn care şi-a scos sacoul iar cămaşa lui era lipită de corp şi curgeau şiroaie de apă de pe umerii lui… Coada de la intrare s-a mutat la toaletă deoarece fiecare încerca să „repare” ceea ce stricase ploaia (coafură, machiaj, etc, etc). Eu m-am grăbit să ajung în sală, sperând să-mi găsesc un loc deoarece ştiam de la organizatori că nu se vânduseră toate biletele, deci nu ar fi trebuit să fie o problemă… Oricum nu puteam să rămân până la sfârşit, aşa că m-am aşezat pe un scaun sperând să nu fiu ridicată. M-am uitat puţin în jurul meu… Peste 3.000 de oameni veniseră la întâlnirea cu marele tenor Jose Carreras. Spectatorul de operă este, în general (cel puţin aşa îlş percep eu) înţepat, acru. Se uită cu dispreţ la tine dacă te pune dracu’ să aplauzi când nu trebuie, dacă te-ai înecat şi îţi vine să tuşeşti sau dacă nu stai drept pe scaun. Nu o să ţi le spună niciodată pe toate în faţă, dar i le poţi citi lejer în priviri.
 
20.05. Orchestra Radio e pe scenă, publicul aplaudă. Începe spectacolul. E o linişte de mormând în jurul meu. Mai vin câţiva întârziaţi care ridică un rând întreg pentru a ajunge la locurile lor. În timp ce scriam aceste rânduri, impresionată fiind de atmosfera solemnă din sală şi de publicul care „savura” fiecare notă a orchestrei, un domn nervos trece pe culoar bodogânind: „Da’ mai du-te-n p..la mea”. Mda… nici când e prea linişte nu e bine, prea le auzi pe toate. Omul se certase cu alţi spectatori din cauza locurilor…
20.20. Jose Carreras îşi face apariţia pe scenă în aplauzele furtunoase ale sălii. După două piese, dirijorul David Gimenez l-a condus pe Jose Carreras în culise şi a revenit pe scenă însoţit de soprana Nataliya Kovalova. David Gimenez a repetat acest „ritual” de fiecare dată când cei doi solişti ieşeau şi intrau pe scenă.
O spectatoare i-a oferit lui Jose Carreras o floare în ghiveci, mai exact i-a lăsat-o pe marginea scenei. Tenorul a zâmbit şi a făcut o plecăciune în semn de mulţumire. După ce doamna s-a retras din faţa scenei, Jose Carreras s-a dus şi a luat floarea, iar în momentul în care a părăsit scena a luat cadoul cu el, căutând-o din priviri pe doamna cu pricina pentru a-i mulţumi din nou.
Jose Carreras are mereu un zâmbet cald pe buze şi o privire blândă. Este foarte charismatic şi să vă mai spun cât de minunat cântă! La 21.05 o voce din off a anunţat o pauză de 20 de minute.
Deşi nu am mai zăbovit mult timp după această scurtă pauză, mă bucur că am fost la concert. Mi-a plăcut mult! M-a fascinat orchestra. Îmi place să ascult muzica şi să caut din priviri instrumentele care scot sunetele. Îmi place harpa în mod deosebit. Dar şi violoncelul şi contrabasul. A fost o „baie” de sunete absolut fantastică.
Ştiu că ceea ce am scris eu mai sus, nu e neapărat o cronică. Dar nici nu aş şti să vă spun mai multe. Cert este că aţi pierdut un mare concert. Data viitoare, dacă va mai veni Jose Carreras în România, să nu-l rataţi!