EXCLUSIVITATI

TOM JONES LA SALA PALATULUI (17.11.2011)

ianuarie 6, 2013

197

Articol de Iulia Radu
Pierduserăţi cumva speranţa că voi mai scrie vreun rând despre acest eveniment?! Adevărul este că nu mi-am propus să scriu atât de târziu, aşa s-a nimerit. De obicei, dacă trece atâta timp de la un concert, pierd din atmosferă, uit şi nu mai pot să aştern nici un rând pe hârtie. Nu şi în cazul lui Tom Jones! Amintirea acestui eveniment este încă vie în mintea mea. Despre problemele de organizare nu mai vorbesc acum, le-am comentat la vremea respectivă, nu are rost să le mai reiau acum.
Am ajuns la Sala Palatului cu mult înainte de ora anunţată pentru începerea concertului. Practic, am fost printre primii spectatori care au intrat în sală. Lume multă, lume bună, cu copii mai mici, mai mari, cu multe probleme pe cap (aproape toată lumea se plângea de lipsa locurilor de parcare, o familie îşi lăsase maşina undeva pe Calea Victoriei aproape de Piaţa Victoriei) îşi căutau locurile cu nerăbdare. Într-un sfert de oră s-a umplut sala. Ici acolo mai rămăsese câte un loc liber. Am avut noroc şi am ocupat unul, chiar în Sector A, la capăt de rând. Pe fiecare scaun erau aşezate punguţe de la Biofarm care conţineau pastile pentru combaterea gripei. Mie mi-au fost de mare ajutor pentru că oricum eram cu sănătatea în pioneze. În spatele meu două doamne (trecute de 60 de ani) au fost ridicate de pe scaune de deţinătorii de bilete. Am cedat locul meu uneia dintre ele. Şi uite aşa, am stat până la urmă pe jos. Nu-mi pare rău! Am văzut bine, mi-au ieşit şi câteva fotografii bune, le-aţi văzut deja la topicul de Galerii Foto.
Concertul a început cu o întârziere de aproximativ o jumătate de oră (la ora 20.30). Publicul mi s-a părut destul de răbdător, în sensul că nu s-au ostenit prea mult pentru a grăbi sosirea la scenă a artistului. Nici în timpul concertului nu au fost reacţii entuziaste intense, sala a cântat cu putere la Delilah, pe care Tom Jones a cântat-o acapela la început, apoi încet-încet i s-au alăturat pe rând şi colegii de trupă. Reacţii la fel de bune au fost şi la Sex Bomb şi Green Green Grass Of Home. Trupa a fost excelentă: Tom Jones a avut alături de el pe scenă 3 suflători, două fete în backing vocals (care şi dansau foarte bine), două clape, un chitarist, un basist şi un toboşar.
După câteva piese, suflătorii s-au retras. „Poate vor mai reveni până la sfârşitul concertului”, a zis Tom Jones zâmbind şăgalnic (şi s-au întors în partea a doua a spectacolului). Nu am să uit niciodată ce a urmat. Luminile s-au stins, un reflector a fost fixat pe chitarist, iar riff-urile puternice au trecut fix prin mine. Nu ştiam piesa! După concert am aflat că se numeşte Burning Hell şi că îi aparţine de fapt lui John Lee Hooker şi apare pe albumul Praise & Blame. Minute bune am auzit doar vocea puternică, guturală a lui Tom Jones susţinută de riffuri electrizante. Când s-au alăturat şi basistul şi toboşarul totul a luat amploare în mine. Îmi venea să mă ridic în picioare şi să dansez, dar cum cei din jurul meu stăteau cuminţi pe scaune, am renunţat la idee. Totuşi, acesta rămâne pentru mine momentul suprem al serii. Sigur că m-am bucurat de toate piesele din concert. Nu a lipsit niciuna dintre cele aşteptate de spectatori: Mama Told Me Not To Come, You Can Leave Your Hat On, What’s New Pussycat?, Give A Little Love, She’s A Lady, Thunderball, I’ll Never Fall In Love, Don’t Knock, It’s Not Unusual, If I Only Knew…

Tom Jones nu a vorbit prea mult cu noi între piese. Nici nu era nevoie. A spus că se bucură că a revenit în România, a mulţumit pentru primirea călduroasă şi a făcut reverenţe în faţa spectatorilor după fiecare piesă.
După aproximativ două ore ne-am luat rămas bun de la Sir Tom Jones. A fost chemat la bis şi a revenit după câteva minute de aşteptare. A cântat Hey Pocky Way şi Kiss.

M-am grăbit să ies din sală ca să evit aglomeraţia cea mare. Parţial am reuşit. În stânga mea o domnişoară filma de zor cu telefonul mobil un bărbat care a trecut în grabă pe lângă noi, însoţit de vreo 3-4 prieteni… Strigătele ei de bucurie (şi al altor câteva fete din jurul meu) mi-au atras atenţia. „Uite-l pe Kevin Costner”, chicoteau domnişoarele. Şi din nou l-am văzut din spate. Toată lumea alerga după el în speranţa că va obţine un autograf sau o fotografie. Cred că de data asta au fost câţiva norocoşi la autografe. Oricum, actorul nu s-a oprit nicio clipă din mers.

Mă bucur că am fost la acest concert! Îmi pare rău că publicul nu a fost atât de entuziast pe cât m-aş fi aşteptat, având în vedere că sala era plină. Am văzut şi mulţi oameni de muzică (Connect-R, Holograf, Mihai Constantinescu, familia Geambaşu, Daniel Iordăchioaie, Marina Florea, solistul formaţiei Trooper, Alin Dincă – asta doar pentru a numi pe câţiva dintre ei).