EXCLUSIVITATI

Jan Garbarek la Sala Palatului (25.11.2009)

decembrie 20, 2012

Cronică de Iulia Radu
Eu am ajuns cam târziu la concert. Ca atare, n-am mai deranjat un rând întreg de oameni pentru a ajunge la locul meu, ci m-am aşezat acolo unde am văzut un scaun liber. Lume multă, forfotă mare. Întârziaţii îşi ocupă rapid locurile, se aude semnalul prin care suntem invitaţi în sală.
Feeling LOST like…
20.10. Artiştii sunt pe scenă. Saxofonul lui Garbarek scoate sunete lungi, stridente, joase, triste. Îmi fug prin faţa ochilor câteva secvenţe din filmul LOST. Brusc mă simt ca într-un safari, sau ca atunci când petereci o noapte în pădure şi auzi fel de fel de zgomote care îţi induc o stare de nelinişte din simplul motiv că nu ştii de unde provin. Aproape că poţi „vedea” muzica lui Garbarek. Asta m-a frapat cel mai mult. Era atât de simplu să ţes poveşti pe muzica lui, că la un moment dat chiar mi-am zis că sunt un om creativ (abia după ce am părăsit sala am revenit cu picioarele pe pământ, dându-mi seama că, de fapt, muzica lui Garbarek a făcut ca totul să pară atât de simplu).
Scena nu beneficiază de o lumină clară. Seamănă cu un imens studio foto. Deasupra este o pânză albă care are menirea de a amplifica lumina reflectoarelor care îi „colorează” pe artişti când în bleu cenuşiu, când în mov, verde închis, albastru indigo, grena, galben şi portocaliu. Toate aceste ulori se potrivesc de minune cu atmosfera pieselor.
După 20 de minute de cântat, Garbarek face o reverenţă în faţa publicului. Este primul semn către spectatori, altfel nici n-ai fi zis că e conştient de prezenţa oamenilor în sală. Uneori se retrage în spatele colegilor, gestul este însoţit mereu de aplauze, ca o rugăminte din partea publicului de a-şi relua locul în formaţie. Chiar şi acolo, în spate, trăieşte fiecare notă muzicală. Se vede din modul în care îşi unduieşte lin trupul.
21.47. Primele „vorbe” au fost scoase de Trilok Gurtu (baterist, percuţionist) şi sunau cam aşa: „ti-ca-ta-ca-ta-di”. Despre instrumentele neobişnuite pe care le-a folosit, v-a spus şi Ştefana mai sus. Aveai impresia că te zboară vântul, că undeva curge o apă… Duetul Garbarek (flaut) – Trilok a fost savuros. Publicul nu mai contenea cu aplauzele. S-a cerut bis cu insistenţă. Au revenit pentru o piesă. Ne-am mai fi dorit alte câteva ore în compania lui Jan Garbarek. Dar se făcuse deja 22.20. S-au aprins luminile în sală. Am plecat de acolo fiind convinsă că muzica lor este vizibilă, ba mai mult de atât, că poate fi atinsă. În cele două ore, aş fi putut face un film. Vedeam şi cele mai mici detalii care ţin de scenografie, şi trăsăturile actorilor, aveam în minte şi replicile şi povestea. A fost într-adevăr un spectacol deosebit!