Rock The City în Piața Constituției: Whitesnake & Judas Priest (3.07.2011)

Duminică, 3 iulie
Mi-a îngheţat sângele în vene dimineaţă (pe la ora 8.30) când m-am uitat pe fereastră: nişte nori plumburii acopereau cerul în timp ce ploaia cădea fără milă. Era şi frig. Îmi pierise tot cheful de festival. Nu ştiu dacă a fost vreun concert mare la care să nu mă fi plouat la greu. Noroc că după câteva ore am văzut şi prima rază de soare. „Aşa mai merge!”, mi-am zis eu pregătindu-mă de plecare. Am ajuns în Piaţa Constituţiei cu puţin înainte ca trupa Hatebreed (SUA) să îşi încheie recitalul. Pe drum, n-am putut să nu observ faptul că vibrau geamurile şi uşile blocurilor din împrejurimi. Câţiva pensionari bombăneau pe o bancă la umbră: „Dacă şi asta mai e muzică… Vai de noi. Eu nu le-aş da voie să face concerte aici. E inuman”.

Hatebreed abordează un hardcore supărat care a pătruns prin mine la propriu şi la figurat. Mi-a vibrat cutia toracică şi mi-au ţiuit urechile multe minute după ce americanii au părăsit scena. Înaintea lor evoluaseră formaţiile româneşti Metrock şiTrooper. Spectatorii erau încântaţi de ceea ce văzuseră până atunci.

Cerasela (29 de ani): „Am fost în toate zilele de festival. Dar, categoric, aceasta este ziua mea preferată. Până acum mi-au plăcut Trooper şi Hatebreed. Am ratat Metrock, cu altă ocazie poate voi afla şi eu cum cântă pentru că nu îi ştiu. Abia aştept să văd Judas Priest, aproape că nu mai am răbdare. Sper să treacă mai repede Whitesnake”.

Tudor (35 de ani): „Am fost ieri să văd Mike & The Mechanics şi au fost extraordinari. De mult n-am mai văzut un concert atât de bun. Astăzi am venit pentru Whitesnake. Mie mi-a plăcut albumul lor cel nou, deşi eram cam sceptic când l-am cumpărat. Sper ca David Coverdale să fie în formă vocală cât se mai poate de bună. Dacă vremea va fi bună voi rămâne şi la Judas Priest, deşi nu s-au numărat niciodată printre preferaţii mei”.

Mihaela Onilă (41 de ani): „Mike & The Mechanics au dat strălucire acestui festival. Mi-au mers la suflet toate piesele lor. Cei doi solişti mi-au plăcut mult, dar, deşi sunt foarte talentaţi, tot mi-a fost dor de vocea lui Paul Young. Mi-au dat lacrimile când au cântat Another Cup Of Coffee. Astăzi am venit doar pentru Coverdale care a fost şi va rămâne iubirea vieţii mele. Indiferent cum cântă”.

Veronica (35 de ani, Ploieşti): „Am fost ieri pentru Mike & The Mechanics şi mi-au plăcut la nebunie. La Over My Shoulder a fost isterie în gaşca mea de prieteni. Deşi cei doi solişti nu se compară cu Paul Young sau Paul Carrack, au fost la înălţime. Ca voce mi-a plăcut mai mult solistul de culoare, dar cel mai tânăr era frumos rău de tot. I-am făcut peste 100 de fotografii. Astăzi am venit pentru Coverdale. Îl văd pentru a 3-a oară. Şi sper să mai vină Whitesnake în România. Eu mă duc să-l văd şi dacă e în baston. Abia aştept să înceapă!”

Din difuzoare se aude piesa My Generation (The Who). „Mai e un pic şi intră pe scenă!!!”, strigă o domnişoară în spatele meu. „Vine David!!”, zice alta. Îmi caut şi eu un loc cât mai bun pentru fotografii. Îl zăresc pe chitaristul Dough Aldrich care trage cu ochiul spre public. Este reperat imediat de spectatori. Omul le face cu mâna, zâmbeşte către ei. După vreo două minute, Dough, Rob Beach (chitară), Michael Devin (bas), Briian Tichy (baterie) şi „fenomenalul” (aşa l-au numit mai multe fete duminică) David Coverdale şi-au făcut apariţia pe scenă.

Văd Whitesnake pentru a doua oară. N-am fost niciodată un mare fan al acestei formaţii. Nici Coverdale nu mi-a plăcut vreodată în mod deosebit. Ba mai mult decât atât, concertul din 2008 (care a avut loc la Romexpo – înaintea lor susţinuse un recital formaţia Def Leppard) m-a îndepărtat mai mult de Whitesnake. Pur şi simplu, atunci n-am fost pe aceiaşi lungime de undă. Ei bine, mi-ar fi părut rău să rămân cu astfel de părere despre ei. Tocmai de aceea mă bucur că am avut ocazia să îi revăd. Şi de data aceasta Coverdale m-a vrăjit. „Dacă Whitesnake ar fi o religie, eu aş adera la ea”, zice Adriana Buciu (24 de ani, Sibiu).

Nici eu nu sunt departe de opinia ei. Îmbrăcat într-o cămaşă albă, pantaloni negri, mereu cu zâmbetul pe buze, David cucereşte în stânga şi în dreapta. „Doamne cât de bine arată”, exclamă fetele în jurul meu. O să mă întrebaţi, probabil, „şi, cum a cântat?”… Păi, mie mi-a plăcut mult mai mult decât ceea ce auzisem şi văzusem în urmă cu 3 ani. Şi trupa a sunat excelent: solo-ul de baterie şi de cel de chitară au fost de-a dreptul impresionante. La finalul recitalului, David a cântat acapela Soldier Of Fortune. Ok, poate nu a fost cel mai inspirat lucru pe care putea să-l facă, dar momentul a fost chiar emoţionant. Cui îi mai păsa de micile chifle?! Mie, cu siguranţă nu! Din recital n-au lipsit piese de pe albumul nou, Forevermore, şi nici hituri precum Here I Go Again, Fool For Your Loving, Is This Love, Love Will Set You Free.

Mi-a părut rău când trupa a părăsit scena. Mi s-a părut că timpul a trecut prea repede. Aş fi vrut un bis. Dar asta nu este posibil în cadrul unui festival… În timpul pauzei, m-am mai plimbat puţin şi am strâns câteva opinii din public:

Valentin (28 de ani): „Cred că nu mai pleacă Whitesnake! Pe acesta (n.r.- David Coverdale) nu-l mai duce vocea nici pentru 2 piese. În locul lui aş sta acasă. Am venit pentru Judas Priest. E tot ce mă interesează din acest festival”.

Mariana (19 ani): „Doamne, cât pot să-l iubesc pe Coverdale! Îmi venea să sar gardul să mă duc să-l pup. A cântat minunat. Nu ştiu de ce spun oamenii că nu ar mai avea voce. Cântă ca un zeu. Abia îmi revin după un recital trăit la intensitate maximă”.

Emil (33 ani): „Whitesnake e trupă pentru fete. S-au distrat şi ele, acum vine rândul nostru. Acum veţi auzi o voce adevărată cea a lui Rob Halford”.

Angela (34 ani): „L-am văzut pe Coverdale şi în 2008. Mi-a plăcut mult mai mult acum. El parcă întinereşte. Şi cu vocea a fost mult mai bine decât data trecută. Senzaţional concert. Parcă prea scurt, totuşi…”

Dacă Whitesnake şi-a făcut intrarea pe o piesă a trupei The Who, Judas Priest au ales Black Sabbath cu War Pigs. Paranteză. De fiecare dată când auzeam de Judas Priest ziceam: „Not really my cup of tea”. Ştiam ce cântă, dar genul acesta nu m-a atras niciodată. Asta nu înseamnă că nu mi-am dorit să-i văd, am descoperit multe trupe trăind experienţa live. Chiar mi-a părut rău că i-am ratat în 2008, la Bestfest Aftershock. Acum că i-am văzut, nu mi-am schimbat opinia, dar măcar am mai adăugat o experienţă interesantă la colecţie.  Închid paranteza.

Muzica Judas Priest te pocneşte cu brutalitate fix în faţă. E ca un buldozer care nivelează tot în calea lui. La un moment dat, mi-am simţit oasele strivite de duritatea ritmurilor „metalice” (sau poate, era doar din cauză că am stat prea mult în picioare!). Show-ul a fost impresionant: proiecţii laser pe Casa Poporului, „flăcările iadului” înălţându-se ameninţător spre cer, nelipsitul trident şi multitudinea de ţinute pe care le-a schimbat Rob Halford pe parcursul recitalului – toate au captat atenţia publicului. Şi rar vezi asemenea spectatori: au cântat cot la cot cu trupa toate piesele, au ţinut ritmul cu palmele fără să fie îndemnaţi să facă acest lucru, unii au trăit piesele la intensitate maximă, mimând cântatul la chitară sau fluturându-şi pletele în toate direcţiile.

Entuziasmul publicului a fost la fel de mare de la prima până la ultima piesă. Din concert nu au lipsit cântece precum Metal Gods, Judas Is Rising, Diamonds And Rust (cover Joan Baez), Starbreaker, Never Satisfied, Living After Midnight, Painkiller, Breaking The Law, Turbo Lover, You Got Another Thing Coming, Electric Eye.

• Despre
• Ultimele Postari

Follow me

Andrei Partos

Follow me

Ultimele postari ale lui Andrei Partos (vezi toate)

• 50 DE ANI DE CARIERĂ? (22.11.2023) - noiembrie 23, 2023
• REORGANIZAREA TERITORIALĂ IMPOSIBILĂ? 17.11 - noiembrie 17, 2023
• O LUĂM LA VALE… - noiembrie 17, 2023